Caldura soarelui lovea cu putere odată cu primele raze de
lumină. Curând umbra lăsată de înaltele ziduri se retrage, între ele rămânând
un singur punct negru. Condamnatul deschide ochii şi se vede închis. În jurul
său ziduri se înalţă pe pământul roşcat şi plin de praf. Nu se intreabă “care
mi-e vina?” şi nu caută călăul cu privirea, simţindu-i prezenta în fiecare
piatră din zidurile ce-l înconjoară.
Zaid se ridică, işi şterge praful de pe hainele rupte şi,
desculţ, începe să păşească pe pământul fierbinte pe care vede scris “o singură
ieşire”. Înaintează încet şi prudent de-a lungul zidului care lăsa o firava
urmă întunecată, ce a mai ramas din umbra înaltului străjer al întemniţatului.
Când, ajuns la capătul acestuia tot ce vede în jurul său sunt şi mai multe
ziduri, Zaid inţelege sentinţa.
Absurda speranţă se naste totuşi în el şi Zaid incepe să înainteze
printr-un labirint ale cărui ziduri refuză să îi ofere orice fel de ajutor. Începe astfel alergarea solitară în
interiorul zidurilor în căutarea singurei ieşiri. Curând, rânduri de urme de
paşi lăsate în praf formează o reţea a pierzaniei. Întâi pământul gol, mai apoi
un rând de urme, două, trei, cu fiecare dintre acestea disperarea surghiunitului
creşte şi începe să îl cuprindă.
Zaid înainta tot mai greu, picioarele îi sângerau, pielea sa
neagră îi ardea iar buzele-i mari erau uscate. Dar mai puternică decât durerea
fizică era căutarea disperată dovedită zadarnică, deznădejdea. Şi aceasta
înainta ca furtuna deşertului măturând în calea ei toate certitudinile si
speranţele.
Strigătele lovesc cerul, paşi disperaţi ridică praful roşu,
oasele pumnilor se frâng lovind cu putere piatra zidurilor care rămân
neclintite. Zaid caută sfârşitul. Era momentul când nu mai conta care va fi
acesta, doar îl dorea. Îşi dorea ca acest labirint să aibă un minotaur căruia
să i se arunce la picioare.
Dar acesta e un labirint al disperării, al deznădejdii, în
care moartea e considerată un obiect prea preţios pentru a fi oferit condamnaţilor.
Zaid fu gata să îşi îmbratişeze sfârşitul când văzu în faţa
lui o uşă. Cu mâinile zdrobite o deschide şi înaintează.
Intră într-o sală mare înconjurata de coloane zvelte ale căror
capiteluri se pierdeau in umbră. Lumina patrundea inăuntru printr-o deschidere
îngustă şi cădea deasupra unei fântâni cu apă cristalină şi rece. Însetat,
Zaid, sări cu totul in fântână, lăsând să se scurgă în apa rece sangele de pe
mâinile si picioarele sale.
După ce a băut s-a retras şi s-a odihnit sprijinit de baza
unei coloane. Curând însă se ridică pentru a-şi continua drumul şi zări scris
pe fântână: “Eşti scriitorul sau eşti unealta cu care
necunoscutul iţi aşterne pe hartie povestea? “
“Să fiu eu o unealtă?” era gândul cu care a părăsit fântâna
îndreptandu-se spre capătul întunecat al încăperii. “Nu eu am hotărât paşii mei
printre ziduri?” “Nu singur am găsit unica ieşire din labirint?”. Aceste
gânduri avură darul de a-l tulbura profund.
Acest labirint se dovedea a fi nu doar unul al disperării şi
deznădejdii ci şi al îndoielii. Rănile se închid, labirintul îşi are ieşirea,
suferinţa işi are sfârşitul, dar adevăratul blestem al labirintului este acela
de a semăna îndoiala în propria existenţă, în propriile acţiuni şi gesturi. E
căutarea disperată din interiorul labirintului aplicată în viaţa condamnatului
cu singura diferenţă că acest din urma labirint e fără ieşire.
Ezitant şi îngândurat, Zaid dă să plece mai departe când din
umbră apare un bătrân în veşminte murdare mângâind cu blandeţe tigrul din
dreapta sa. Bătrânul avea sprâncene stufoase care ascundeau o pereche de ochi
intelepţi dar trişti, o barbă sură şi lungă, un turban vechi pe cap, iar în
mana stanga un toiag.
-Cine eşti? îl intrebă Zaid pe bătrân.
Bătrânul îi ignoră întrebarea, îi deschise uşa care ducea
afară din labirint şi spuse:
-Ca să pierzi pe alţii ai devenit călău, dar zidirea s-a
intors împotriva ziditorului şi i-a fost osândă. Ai ridicat acest labirint dar
eşti doar unealta din propria ta mănâ. Ieşi în cruntul labirint ce te aşteaptă
şi află disperarea.