vineri, 30 martie 2012
joi, 29 martie 2012
Fragment despre arhitectură din "Maimuţa goală", de Desmond Morris
"Înainte de a începe această dizertaţie pe teme religioase, am examinat natura unui singur aspect al organizării agresivităţii la specia noastră, anume apărarea în grup a unui teritoriu. Dar aşa cum am explicat la începutul acestui capitol, maimuţa goală este un animal cu trei forme sociale distincte de agresivitate şi trebuie acum să le avem în vedere şi pe celelalte două. Ele sunt apărarea teritorială de către familie ca unitate în cadrul unei unităţi mai mari, de grup, şi menţinerea individuală a poziţiei personale din cadrul ierarhiei sociale.
Apărarea spaţiului căminului familial ne-a însoţit pe tot parcursul masivelor noastre progrese arhitecturale. Chiar şi clădirile cele mai mari când sunt concepute ca spaţii de locuit sunt împărţite cu asiduitate în unităţi repetabile, câte una de familie. O "diviziune a muncii" în arhitectură a existat în prea mică măsură sau deloc. Nici chiar introducerea clădirilor pentru mâncat şi băut în comun, cum sunt restaurantele şi barurile, nu a eliminat includerea sufrageriilor în cartierul general al familie ca unitate. În ciuda tuturor celorlalte progrese, proiectarea centrelor urbane şi a oraşelor noastre este încă dominată de străvechea nevoie a maimuţei goale de a împărţi grupurile noastre în teritorii familiale mici, discrete. Acolo unde casele nu au fost încă sfărâmate pentru a fi înlocuite cu blocuri, zona apărată este înconjurată cu grjă cu gard, cu zid sau delimitată de vecini, iar liniile de demarcaţie sunt strict respectate şi recunoscute, ca şi la alte specii teritoriale.
Una din trăsăturile importante ale teritoriului familial este că el trebuie cumva deosebit cu uşurinţă de toate celelalte. Amplasarea şi demarcarea îi dau unicitate, bineînţeles, dar asta nu-i destul. Forma şi îmfăţişarea generală trebuie să-l facă să iasă în evidenţă ca entitate uşor identificabilă, astfel încât să poată deveni proprietatea "personalizată" a familiei care locuieşte acolo. Iată o chestiune ce pare destul de evidentă, dar care a fost frecvent neglijată sau ignorată, fie ca urmare a presiunilor economice, fie datorită necunoaşterii de către arhitecţi a trăsăturilor noastre bilogice. În centrele urbane şi oraşele din întreaga lume au fost ridicate şiruri nesfârşite de case identice, repetate uniform. În cazul blocurilor situaţia este şi mai gravă. Efectul psihologic negativ asupra instinctului teritorial al familiilor forţate de arhitecţi, sistematizatori şi constructori să trăiască în aceste condiţii este incalculabil. Din fericire, familiile în cauză îşi pot impune unicitatea teritorială asupra locuinţelor în alte moduri. Clădirile înseşi pot fi vopsite în culori diferite. Grădinile, acolo unde există, pot fi plantate şi modelate în stiluri individuale. Interioarele caselor sau apartamentelor pot fi decorate şi umplute cu ornamente, antichităţi şi obiecte personale din belşug. Se explică, în mod obişnuit, că se procedează astfel pentru ca locul să "arate drăguţ". De fapt, este exact echivalentul la o altă specie teritorială al depunerii mirosului personal pe un reper din apropierea vizuinii. Când puneţi un nume pe o uşă sau atârnaţi un tablou pe perete nu faceţi decât, privind prin prisma unui câine sau lup, să vă puneţi piciorul pe ele şi să vă lăsaţi amprenta personală acolo. "Colecţionarea" obsesivă a unor categorii specializate de obiecte apare la anumiţi indivizi care, dintr-un motiv sau altul, încearcă o nevoie anormal de puternică de a-şi defini teritoriile propriilor cămine în acest fel.
Gândidu-te la acest lucru, este amuzant să observi numărul mare de maşini care conţin mici mascote şi alte simboluri de identificare personală, sau să-l urmăreşti pe directorul unei întreărinderi când se mută într-un birou nou cum îţi pune imediat pe birou suportul de stilou personal favorit, prespapierul şi poate o fotografie a soţiei. Maşina şi biroul de la serviciu sunt subteritorii, derivaţii ale căminului şi este o mare uşurare pentru el să-şi poată pune piciorul şi pe acestea, transformându-le în spaţii mai familiare, "posedate"."
Apărarea spaţiului căminului familial ne-a însoţit pe tot parcursul masivelor noastre progrese arhitecturale. Chiar şi clădirile cele mai mari când sunt concepute ca spaţii de locuit sunt împărţite cu asiduitate în unităţi repetabile, câte una de familie. O "diviziune a muncii" în arhitectură a existat în prea mică măsură sau deloc. Nici chiar introducerea clădirilor pentru mâncat şi băut în comun, cum sunt restaurantele şi barurile, nu a eliminat includerea sufrageriilor în cartierul general al familie ca unitate. În ciuda tuturor celorlalte progrese, proiectarea centrelor urbane şi a oraşelor noastre este încă dominată de străvechea nevoie a maimuţei goale de a împărţi grupurile noastre în teritorii familiale mici, discrete. Acolo unde casele nu au fost încă sfărâmate pentru a fi înlocuite cu blocuri, zona apărată este înconjurată cu grjă cu gard, cu zid sau delimitată de vecini, iar liniile de demarcaţie sunt strict respectate şi recunoscute, ca şi la alte specii teritoriale.
Una din trăsăturile importante ale teritoriului familial este că el trebuie cumva deosebit cu uşurinţă de toate celelalte. Amplasarea şi demarcarea îi dau unicitate, bineînţeles, dar asta nu-i destul. Forma şi îmfăţişarea generală trebuie să-l facă să iasă în evidenţă ca entitate uşor identificabilă, astfel încât să poată deveni proprietatea "personalizată" a familiei care locuieşte acolo. Iată o chestiune ce pare destul de evidentă, dar care a fost frecvent neglijată sau ignorată, fie ca urmare a presiunilor economice, fie datorită necunoaşterii de către arhitecţi a trăsăturilor noastre bilogice. În centrele urbane şi oraşele din întreaga lume au fost ridicate şiruri nesfârşite de case identice, repetate uniform. În cazul blocurilor situaţia este şi mai gravă. Efectul psihologic negativ asupra instinctului teritorial al familiilor forţate de arhitecţi, sistematizatori şi constructori să trăiască în aceste condiţii este incalculabil. Din fericire, familiile în cauză îşi pot impune unicitatea teritorială asupra locuinţelor în alte moduri. Clădirile înseşi pot fi vopsite în culori diferite. Grădinile, acolo unde există, pot fi plantate şi modelate în stiluri individuale. Interioarele caselor sau apartamentelor pot fi decorate şi umplute cu ornamente, antichităţi şi obiecte personale din belşug. Se explică, în mod obişnuit, că se procedează astfel pentru ca locul să "arate drăguţ". De fapt, este exact echivalentul la o altă specie teritorială al depunerii mirosului personal pe un reper din apropierea vizuinii. Când puneţi un nume pe o uşă sau atârnaţi un tablou pe perete nu faceţi decât, privind prin prisma unui câine sau lup, să vă puneţi piciorul pe ele şi să vă lăsaţi amprenta personală acolo. "Colecţionarea" obsesivă a unor categorii specializate de obiecte apare la anumiţi indivizi care, dintr-un motiv sau altul, încearcă o nevoie anormal de puternică de a-şi defini teritoriile propriilor cămine în acest fel.
Gândidu-te la acest lucru, este amuzant să observi numărul mare de maşini care conţin mici mascote şi alte simboluri de identificare personală, sau să-l urmăreşti pe directorul unei întreărinderi când se mută într-un birou nou cum îţi pune imediat pe birou suportul de stilou personal favorit, prespapierul şi poate o fotografie a soţiei. Maşina şi biroul de la serviciu sunt subteritorii, derivaţii ale căminului şi este o mare uşurare pentru el să-şi poată pune piciorul şi pe acestea, transformându-le în spaţii mai familiare, "posedate"."
Fragment despre religie din "Maimuţa goală", de Desmond Morris
"Odată ridicată problema religiei, poate că merită să privim mai îndeaproape acest ciudat model de comportament animal înainte de a continua să ne ocupăm de alte aspecte agresive ale speciei noastre. Nu este un subiect uşor de abordat, dar ca zoologi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a observa mai degrabă ceea ce se întâmplă efectiv decât să ascultăm ceea ce se presupune că se întâmplă. Dacă procedăm aşa suntem nevoiţi să concluzionăm că, în sens comportamental, activităţile religioase constau din alăturarea unor grupuri de oameni pentru a-şi manifesta în mod reăetat şi prelungit supunerea în vederea domolirii unui individ dominant. Individul dominant în chestiune ia multe forme în diferitele culturi, dar are întotdeauna cafactor comun o imensă putere. Uneori, el ia forma unui animal din altă specie sau a unei versiuni idealizate a acestuia. Câteodată, este înfăţişat mai mult ca un membru înţelept şi bătrân al propriei noastre specii. Alteori, el devine mai abstract şi este numit simplu "Cel de sus" sau i se atribuie alte denumiri asemănătoare. Reacţiile de supunere faţă de acesta pot consta din închiderea ochilor, coborârea capului, împreunarea mâinilor într-un gest implorator, îngenuncherea, sărutarea pământului sau chiar prosternare totală, însoţite frecvent de vocalizări tânguitoare sau psalmodice. Dacă aceste acţiuni de supunere au succes, individul dominant este îmbunat. Deoarece puterile sale sunt atât de mari, ceremoniile de îmbunare trebuie să aibă loc la intervale repetate şi dese, pentru a preîntâmpina ca mânia să se aprindă iarăşi. Individul dominant este, de obicei, dar nu întotdeauna, cunoscut sub numele de zeu.
Din moment ce nici unul din aceşti zei nu există într-o formă tangibilă, de ce au fost oare inventaţi? Pentru a găsi răspunsul la întrebare trebuie să ne întoarcem la originea noastră ancestrală. Înainte de a fi devenit vânători cu spirit de cooperare trebuie că trăiam în grupuri sociale de tipul celor întâlnite azi la alte specii de maimuţe cu şi fără coadă. Acolo, în cazurile obişnuite, fiecare grup este dominat de un singur mascul . El este şeful, suveranul, şi fiecare membru al grupului trebuie să-l mulţumească, altfel suferă consecinţele. Totodată, el este cât se poate de activ în protejarea grupului faţă de pericolele din afară şi în rezolvarea gâlcevilor dintre inferiorii săi. Întreaga viaţă a unui membru al unui astfel de grup se învârteşte în jurul animalului dominant. Rolul său atotputernic îi dă un statut de zeu. Revenind acum la strămoşii noştri imediaţi, este clar că, odată cu întărirea spiritului de cooperare atât de vital pentru succesul grupului la vânătoare, aplicarea autorităţii individului dominant trebuia sever limitată dacă era ca loialitatea celorlalţi membri ai grupului să rămână activă, nu pasivă. Ei trebuiau să dorească să-l ajute în loc ca pur şi simplu să se teamă de el. Iar el trebuia să devină într-o mai mare măsură "unul de-al lor". Tiranul-maimuţă demodat trebuia să dispară, iar în locul lui să se ridice un lider al maimuţei goale mai tolerant, mai cooperant. Pasul era esenţial pentru noul tip de organizare bazată pe "ajutor reciproc" spre care se mergea, dar el a ridicat o problemă. Dominaţia totală a membrului numărul unu al grupului fiind înlocuită cu o dominaţie moderată, el nu mai putea comanda o supunere necondiţionată. Această modificare în ordinea lucrurilor, vitală cum era pentru noul sistem social, lăsa, totuşi, un gol. Din formaţia noastră ancestrală a rămas nevoia de o figură atotăuternică ce putea ţine grupul sub control şi locul vacant a fost completat prin inventarea unui zeu. Influenţa imaginii zeului inventat putea atunci acţiona ca forţă suplimentară la influenţa de-acum mai restrânsă a liderului grupului.
La prima vedere, este surprinzător că religia a avut aşa succes, dar vigoarea sa extremă este pur şi simplu pe măsura forţei noastre bilogice fundamentale, moştenite direct de la strămoşii noştri maimuţe, de a ne supune unui membru dominant, atotputernic al grupului. Din această cauză religia s-a dovedit extrem de valoroasă ca mijloc de întărire a coeziunii sociale şi este îndoielnic că specia noastră ar fi putut progresa prea mult fără ea, dată fiind combinaţia unică a împrejurărilor originii noastre evolutive. Ea a condus la o serie de produse secundare bizare, cum este credinţa într-o "altă viaţă" unde vom cunoaşte, în sfârşit, figurile zeilor. Ei au fost, din motive deja explicate, împiedicaţi să ni se alăture în viaţa actuală, dar omisiunea poate fi corectată într-o viaţă ulterioară. Pentru a ajuta acest lucru, s-au conceput tot felul de practici stranii legate de ce trebuie să facem cu corpul când murim. Dacă urmează sa ne alăturăm suveranilor noştri dominanţi, trebuie să fim bine pregătiţi pentru această ocazie şi trebuie îndeplinite ceremonii de înmormântare minuţioase.
Totodată, religia a dat naştere şi multor suferinţe şi mizerii nenecesare, pretutindeni unde s-a hiperformalizat în aplicare şi ori de câte ori "asistenţii" profesionişti ai zeului n-au putut rezista tentaţiei de a "împrumuta" puţin din puterea lui pentru a o folosi ei înşişi. Dar în ciuda istoriei sale pestriţe ea este o trăsătură a vieţii noastre sociale fără de care nu putem trăi. Ori de câte ori devine de neacceptat este respinsă în linişte sau uneori violent, dar imediat apare din nou într-o formă nouă, mascată cu grijă probabil, dar conţinând în totalitate aceleaşi vechi elemente de bază. Pur şi simplu avem nevoie să "credem în ceva". Numai o credinţă comună va cimenta legăturile dintre noi şi ne va ţine sub control. S-ar putea argumenta că, pornind de la această premisă, orice credinţă e bună atât timp cât este suficient de puternică; dar nu-i chiar aşa. Ea trebuie să impresioneze şi trebuie să se simtă că impresionează. Natura noastră de a trăi în comun cere executarea şi participarea la un ritual de grup elaborat. Eliminarea "fastului şi detaliilor" ar lăsa un gol cultural imens, iar îndoctrinarea n-ar mai reuşi să opereze în mod adecvat la nivel emoţional, profund, atât de vital pentru ea. De asemenea, anumite tipuri de credinţă sunt mai risipitoare şi mai ridicole decît altele şi pot abate o o comunitate spre modele comportamentale rigide, care-i stânjenesc dezvoltarea calitativă. Ca specie noi suntem un animal predominant inteligent şi explorator, iar credinţele grefate pe acest fapt sunt cele mai benefice pentru noi. Credinţa în valabilitatea acumulării de cunoştinţe şi în înţelegerea ştiinţifică a lumii în care trăim, în crearea şi aprecierea fenomenelor estetice în toate formele lor multiple şi în lărgirea şi adâncirea domeniului nostru de experienţe în viaţa de zi cu zi devine rapid "religia" timpurilor noastre. Experienţa şi înţelegerea sunt imaginile cam abstracte ale zeilor noştri, iar ignoranţa şi prostia îi supără pe aceştia. Şcolile şi universităţile ne-au devenit centre de pregătire religioasă, bibliotecile, muzeele, galeriile de artă, teatrele, sălile de concert şi arenele sportive ne sunt locurile de adoraţie în comun. Acasă ne divinizăm cărţile, ziarele, revistele, radiourile şi televizoarele. Într-un fel, încă mai credem în viaţa de apoi, deoarece o parte din recompensa aducă de munca noastră creativă este sentimentul că prin ea vom "continua să trăim" şi după moarte. Ca toate religiile, şi aceasta îşi are pericolele ei, dar dacă tot trebuie să avem o religie, şi se pare că avem nevoie de aşa ceva, atunci apare, cu sigranţă, ca cea mai adecvată pentru calităţile biologice unice ale speciei noastre. Adoptarea ei de către o majoritate mereu în creştere a populaţiei mondiale poate sluji ca o sursă de optimism compensator şi liniştitor, care să se opună pesimismului exprimat anterior în legătură cu viitorul nostru imediat din punct de vedere al şanselor de supravieţuire a speciei."
Din moment ce nici unul din aceşti zei nu există într-o formă tangibilă, de ce au fost oare inventaţi? Pentru a găsi răspunsul la întrebare trebuie să ne întoarcem la originea noastră ancestrală. Înainte de a fi devenit vânători cu spirit de cooperare trebuie că trăiam în grupuri sociale de tipul celor întâlnite azi la alte specii de maimuţe cu şi fără coadă. Acolo, în cazurile obişnuite, fiecare grup este dominat de un singur mascul . El este şeful, suveranul, şi fiecare membru al grupului trebuie să-l mulţumească, altfel suferă consecinţele. Totodată, el este cât se poate de activ în protejarea grupului faţă de pericolele din afară şi în rezolvarea gâlcevilor dintre inferiorii săi. Întreaga viaţă a unui membru al unui astfel de grup se învârteşte în jurul animalului dominant. Rolul său atotputernic îi dă un statut de zeu. Revenind acum la strămoşii noştri imediaţi, este clar că, odată cu întărirea spiritului de cooperare atât de vital pentru succesul grupului la vânătoare, aplicarea autorităţii individului dominant trebuia sever limitată dacă era ca loialitatea celorlalţi membri ai grupului să rămână activă, nu pasivă. Ei trebuiau să dorească să-l ajute în loc ca pur şi simplu să se teamă de el. Iar el trebuia să devină într-o mai mare măsură "unul de-al lor". Tiranul-maimuţă demodat trebuia să dispară, iar în locul lui să se ridice un lider al maimuţei goale mai tolerant, mai cooperant. Pasul era esenţial pentru noul tip de organizare bazată pe "ajutor reciproc" spre care se mergea, dar el a ridicat o problemă. Dominaţia totală a membrului numărul unu al grupului fiind înlocuită cu o dominaţie moderată, el nu mai putea comanda o supunere necondiţionată. Această modificare în ordinea lucrurilor, vitală cum era pentru noul sistem social, lăsa, totuşi, un gol. Din formaţia noastră ancestrală a rămas nevoia de o figură atotăuternică ce putea ţine grupul sub control şi locul vacant a fost completat prin inventarea unui zeu. Influenţa imaginii zeului inventat putea atunci acţiona ca forţă suplimentară la influenţa de-acum mai restrânsă a liderului grupului.
La prima vedere, este surprinzător că religia a avut aşa succes, dar vigoarea sa extremă este pur şi simplu pe măsura forţei noastre bilogice fundamentale, moştenite direct de la strămoşii noştri maimuţe, de a ne supune unui membru dominant, atotputernic al grupului. Din această cauză religia s-a dovedit extrem de valoroasă ca mijloc de întărire a coeziunii sociale şi este îndoielnic că specia noastră ar fi putut progresa prea mult fără ea, dată fiind combinaţia unică a împrejurărilor originii noastre evolutive. Ea a condus la o serie de produse secundare bizare, cum este credinţa într-o "altă viaţă" unde vom cunoaşte, în sfârşit, figurile zeilor. Ei au fost, din motive deja explicate, împiedicaţi să ni se alăture în viaţa actuală, dar omisiunea poate fi corectată într-o viaţă ulterioară. Pentru a ajuta acest lucru, s-au conceput tot felul de practici stranii legate de ce trebuie să facem cu corpul când murim. Dacă urmează sa ne alăturăm suveranilor noştri dominanţi, trebuie să fim bine pregătiţi pentru această ocazie şi trebuie îndeplinite ceremonii de înmormântare minuţioase.
Totodată, religia a dat naştere şi multor suferinţe şi mizerii nenecesare, pretutindeni unde s-a hiperformalizat în aplicare şi ori de câte ori "asistenţii" profesionişti ai zeului n-au putut rezista tentaţiei de a "împrumuta" puţin din puterea lui pentru a o folosi ei înşişi. Dar în ciuda istoriei sale pestriţe ea este o trăsătură a vieţii noastre sociale fără de care nu putem trăi. Ori de câte ori devine de neacceptat este respinsă în linişte sau uneori violent, dar imediat apare din nou într-o formă nouă, mascată cu grijă probabil, dar conţinând în totalitate aceleaşi vechi elemente de bază. Pur şi simplu avem nevoie să "credem în ceva". Numai o credinţă comună va cimenta legăturile dintre noi şi ne va ţine sub control. S-ar putea argumenta că, pornind de la această premisă, orice credinţă e bună atât timp cât este suficient de puternică; dar nu-i chiar aşa. Ea trebuie să impresioneze şi trebuie să se simtă că impresionează. Natura noastră de a trăi în comun cere executarea şi participarea la un ritual de grup elaborat. Eliminarea "fastului şi detaliilor" ar lăsa un gol cultural imens, iar îndoctrinarea n-ar mai reuşi să opereze în mod adecvat la nivel emoţional, profund, atât de vital pentru ea. De asemenea, anumite tipuri de credinţă sunt mai risipitoare şi mai ridicole decît altele şi pot abate o o comunitate spre modele comportamentale rigide, care-i stânjenesc dezvoltarea calitativă. Ca specie noi suntem un animal predominant inteligent şi explorator, iar credinţele grefate pe acest fapt sunt cele mai benefice pentru noi. Credinţa în valabilitatea acumulării de cunoştinţe şi în înţelegerea ştiinţifică a lumii în care trăim, în crearea şi aprecierea fenomenelor estetice în toate formele lor multiple şi în lărgirea şi adâncirea domeniului nostru de experienţe în viaţa de zi cu zi devine rapid "religia" timpurilor noastre. Experienţa şi înţelegerea sunt imaginile cam abstracte ale zeilor noştri, iar ignoranţa şi prostia îi supără pe aceştia. Şcolile şi universităţile ne-au devenit centre de pregătire religioasă, bibliotecile, muzeele, galeriile de artă, teatrele, sălile de concert şi arenele sportive ne sunt locurile de adoraţie în comun. Acasă ne divinizăm cărţile, ziarele, revistele, radiourile şi televizoarele. Într-un fel, încă mai credem în viaţa de apoi, deoarece o parte din recompensa aducă de munca noastră creativă este sentimentul că prin ea vom "continua să trăim" şi după moarte. Ca toate religiile, şi aceasta îşi are pericolele ei, dar dacă tot trebuie să avem o religie, şi se pare că avem nevoie de aşa ceva, atunci apare, cu sigranţă, ca cea mai adecvată pentru calităţile biologice unice ale speciei noastre. Adoptarea ei de către o majoritate mereu în creştere a populaţiei mondiale poate sluji ca o sursă de optimism compensator şi liniştitor, care să se opună pesimismului exprimat anterior în legătură cu viitorul nostru imediat din punct de vedere al şanselor de supravieţuire a speciei."
Râsul dorinţei
"La începutul timpurilor, spune o tradiţie mitologică indiană, zeul iubirii fizice şi al dorinţei atotputernice, Kama, s-a pus pe treabă. După ce a creat lumea şi i-a dat formă, zeul nu înceta să-şi îmbunătăţească opera.
O delegaţie formată dintr-o mulţime de înţelepţi a venit să-i aducă ofrande şi să-i înalţe imnuri de slavă. Kama însă, în toiul ceremoniei, a izbucnit în râs.
Foarte surprinşi, şi probabil frustraţi în sinea lor, înţelepţii l-au întrebat care erau motivele acelui râs misterios.
- Dacă un om încearcă să mă încânte cu ritualuri sacre, a răspuns Kama, nu pot decât să râd de el.
- Dar despre ceilalţi oameni ce ne spui?
- Dacă un om inteligent şi informat îmi spune că vrea să înţeleagă lumea cu ajutorul ştiinţei şi cunoaşterii, nu pot decât să râd, şi de acela.
- Dar despre iubire?
- Ei bine, a glăsuit cu voioşie Kama, dacă un om, fie el înţelept ori smintit, cinstit ori ticălos, îmi spune că îşi caută fericirea în iubire, şi acela mă face să râd, la fel ca toţi ceilalţi.
- Dar de ce? au întrebat înţelepţii, uluiţi. De ce ne răspunzi în felul acesta?
Kama a izbucnit într-un hohot de râs zgomotos." (din volumul "Povestiri filosofice din întreaga lume sau Cercul mincinoşilor 2", de Jean-Claude Carriere)
O delegaţie formată dintr-o mulţime de înţelepţi a venit să-i aducă ofrande şi să-i înalţe imnuri de slavă. Kama însă, în toiul ceremoniei, a izbucnit în râs.
Foarte surprinşi, şi probabil frustraţi în sinea lor, înţelepţii l-au întrebat care erau motivele acelui râs misterios.
- Dacă un om încearcă să mă încânte cu ritualuri sacre, a răspuns Kama, nu pot decât să râd de el.
- Dar despre ceilalţi oameni ce ne spui?
- Dacă un om inteligent şi informat îmi spune că vrea să înţeleagă lumea cu ajutorul ştiinţei şi cunoaşterii, nu pot decât să râd, şi de acela.
- Dar despre iubire?
- Ei bine, a glăsuit cu voioşie Kama, dacă un om, fie el înţelept ori smintit, cinstit ori ticălos, îmi spune că îşi caută fericirea în iubire, şi acela mă face să râd, la fel ca toţi ceilalţi.
- Dar de ce? au întrebat înţelepţii, uluiţi. De ce ne răspunzi în felul acesta?
Kama a izbucnit într-un hohot de râs zgomotos." (din volumul "Povestiri filosofice din întreaga lume sau Cercul mincinoşilor 2", de Jean-Claude Carriere)
miercuri, 28 martie 2012
nevada's burning man
one helluva world, created from scratch, in the middle of the desert
http://www.behance.net/gallery/Burning-Man-2010/750371
all started in 1986, on a beach in san francisco
out of a need for "radical self-expression"
http://www.behance.net/gallery/Burning-Man-2010/750371
all started in 1986, on a beach in san francisco
out of a need for "radical self-expression"
Futurismul italian
Mi-am amintit de un alt punct de vedere, de automobile primitive împinse la limită, și de încă o generație la care apatia i-a luat foc. Filmul este la 70 de ani de la futuriști, dar e în același spirit. Și a fost, natural, filmat dintr-un singur foc ilegal.
MANIFESTO OF FUTURISM
- We want to sing the love of danger, the habit of energy and rashness.
- The essential elements of our poetry will be courage, audacity and revolt.
- Literature has up to now magnified pensive immobility, ecstasy and slumber. We want to exalt movements of aggression, feverish sleeplessness, the double march, the perilous leap, the slap and the blow with the fist.
- We declare that the splendor of the world has been enriched by a new beauty: the beauty of speed. A racing automobile with its bonnet adorned with great tubes like serpents with explosive breath ... a roaring motor car which seems to run on machine-gun fire, is more beautiful than the Victory of Samothrace.
- We want to sing the man at the wheel, the ideal axis of which crosses the earth, itself hurled along its orbit.
- The poet must spend himself with warmth, glamour and prodigality to increase the enthusiastic fervor of the primordial elements.
- Beauty exists only in struggle. There is no masterpiece that has not an aggressive character. Poetry must be a violent assault on the forces of the unknown, to force them to bow before man.
- We are on the extreme promontory of the centuries! What is the use of looking behind at the moment when we must open the mysterious shutters of the impossible? Time and Space died yesterday. We are already living in the absolute, since we have already created eternal, omnipresent speed.
- We want to glorify war — the only cure for the world — militarism, patriotism, the destructive gesture of the anarchists, the beautiful ideas which kill, and contempt for woman.
- We want to demolish museums and libraries, fight morality, feminism and all opportunist and utilitarian cowardice.
- We will sing of the great crowds agitated by work, pleasure and revolt; the multi-colored and polyphonic surf of revolutions in modern capitals: the nocturnal vibration of the arsenals and the workshops beneath their violent electric moons: the gluttonous railway stations devouring smoking serpents; factories suspended from the clouds by the thread of their smoke; bridges with the leap of gymnasts flung across the diabolic cutlery of sunny rivers: adventurous steamers sniffing the horizon; great-breasted locomotives, puffing on the rails like enormous steel horses with long tubes for bridle, and the gliding flight of aeroplanes whose propeller sounds like the flapping of a flag and the applause of enthusiastic crowds.
marți, 27 martie 2012
despre muzică de stephen fry
"Music is the deepest of the arts and deep beneath all arts. So E.M. Forster wrote somewhere. If swimming suggested to me the idea of physical flight, then music suggested something much more. Music was a kind of penetration. Perhaps absorption is a less freighted word. The penetration or absorption of everything into itself. I don't know if you have ever taken LSD, but when you do so the doors of perception, as Aldoux Huxley, Jim Morrison and their adherents ceaselessly remind us, swing open wide. That is actually the sort of phrase, unless you are a William Blake, that only makes sense when there is some LSD actually swimming about inside you. In the cold light of the cup of coffee and banana sandwich that are beside me now, it appears to be nonsense, but I excpect you know what it is taken to mean. LSD reveals the whatness of things, their quiddity, their essence. The wateriness of water is suddenly revealed to you, the carpetness of carpets, the woodness of wood, the yellowness of yellow, the fingernailness of fingernails, the allness of all, the nothingness of all, the allness of nothing. For me, music gives access to every one of these essences of existence, but at a fraction of social or financial cost of a drug and without the need to cry 'Wow!' all the time, which is one of LSD's most distressing and least endearing side-effects."
found in Moab is my washpot
found in Moab is my washpot
duminică, 25 martie 2012
Alţi doi animatori interesanţi: Jan Svankmayer şi Pes
http://www.youtube.com/watch?v=2NWz2ssfj_s Jan Svankmayer - Dimensions of Dialogue
Pes:
http://www.youtube.com/watch?v=1aodpb3vFU0 Roof Sex
http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&NR=1&v=qBjLW5_dGAM Western Spaghetti
http://www.youtube.com/watch?v=Ovvk7T8QUIU&feature=relmfu Game Over
Pes:
http://www.youtube.com/watch?v=1aodpb3vFU0 Roof Sex
http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&NR=1&v=qBjLW5_dGAM Western Spaghetti
http://www.youtube.com/watch?v=Ovvk7T8QUIU&feature=relmfu Game Over
Norman McLaren (cineast)
http://www.youtube.com/watch?v=MRXNcrGkr4Y Canon
http://www.youtube.com/watch?v=4YAYGi8rQag Neighbours
Norman McLaren este unul dintre cei mai reputaţi cineaşti canadieni, un pionier în materie de cinema, de arta animaţiei.
"Canon" este un scurtmetraj de-a dreptul şarmant, despre, aşa cum îi spune şi titlul, canon sau reguli prestabilte şi ce se poate întâmpla atunci când intervin accidente pe parcursul traseelor canonice. Totodată este o lecţie despre "less is more".
"Neighbours" este scurtmetrajul pentru care Norman McLaren fost laureat al premiului Oscar. O parabolă despre vecinătate, despre relaţiile sociale care nu pot exista fără "iubirea faţă de aproape".
Şi pentru că ora e târzie, un cântecel de leagăn.
http://www.youtube.com/watch?v=0dlj16mmpdM
http://www.youtube.com/watch?v=4YAYGi8rQag Neighbours
Norman McLaren este unul dintre cei mai reputaţi cineaşti canadieni, un pionier în materie de cinema, de arta animaţiei.
"Canon" este un scurtmetraj de-a dreptul şarmant, despre, aşa cum îi spune şi titlul, canon sau reguli prestabilte şi ce se poate întâmpla atunci când intervin accidente pe parcursul traseelor canonice. Totodată este o lecţie despre "less is more".
"Neighbours" este scurtmetrajul pentru care Norman McLaren fost laureat al premiului Oscar. O parabolă despre vecinătate, despre relaţiile sociale care nu pot exista fără "iubirea faţă de aproape".
Şi pentru că ora e târzie, un cântecel de leagăn.
http://www.youtube.com/watch?v=0dlj16mmpdM
sâmbătă, 24 martie 2012
Atentat la confort!
http://www.youtube.com/watch?v=-d4ugppcRUE
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a cam tras scaunul de sub cur nenea ăsta. Probabil că are legătură şi cu toate frământările şi căutările mele din ultima vreme - la urma urmei mi-e foarte prezent în minte principiul - formulat de nu ştiu cine - conform căruia citim să ne confirmăm propriile teorii.
Gândurile mele legate de necesitatea unei schimbări radicale de atitudine şi concepţie cu privire la existenţă nu sunt o noutate; ceea ce-mi confirmă acest om este că drumul raţiunii nu este suficient, că e foarte important echilibrul dintre cele două emisfere cerebrale şi că introspecţia este esenţială dacă vrei să pricepi ceva din ce se întâmplă în jurul tău. Iar faptul că aruncă totul în aer, că dinamitează paradigmele pe care este instaurată întreaga noastră percepţie despre lume, îl face un dadaist, iar aici ne întâlnim.
Poate cel mai impresionant lucru pe care îl face este să confirme diferite postulate ale misticii pe o cale raţională. S-ar putea argumenta că e un proces inutil, dar eu cred că, dat fiind tipul de lume pe care ni l-am construit, modul în care ne raportăm în prezent la ceea ce numim realitate face acest demers absolut necesar, pentru că religia noastră este ştiinţa, spiritualitatea noastră este raţiunea, metafizica noastră este logica.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a cam tras scaunul de sub cur nenea ăsta. Probabil că are legătură şi cu toate frământările şi căutările mele din ultima vreme - la urma urmei mi-e foarte prezent în minte principiul - formulat de nu ştiu cine - conform căruia citim să ne confirmăm propriile teorii.
Gândurile mele legate de necesitatea unei schimbări radicale de atitudine şi concepţie cu privire la existenţă nu sunt o noutate; ceea ce-mi confirmă acest om este că drumul raţiunii nu este suficient, că e foarte important echilibrul dintre cele două emisfere cerebrale şi că introspecţia este esenţială dacă vrei să pricepi ceva din ce se întâmplă în jurul tău. Iar faptul că aruncă totul în aer, că dinamitează paradigmele pe care este instaurată întreaga noastră percepţie despre lume, îl face un dadaist, iar aici ne întâlnim.
Poate cel mai impresionant lucru pe care îl face este să confirme diferite postulate ale misticii pe o cale raţională. S-ar putea argumenta că e un proces inutil, dar eu cred că, dat fiind tipul de lume pe care ni l-am construit, modul în care ne raportăm în prezent la ceea ce numim realitate face acest demers absolut necesar, pentru că religia noastră este ştiinţa, spiritualitatea noastră este raţiunea, metafizica noastră este logica.
miercuri, 21 martie 2012
Chiren Boumaaza incearca sa unifice teorii ale neurologiei si ale fizicii cuantice
Isi spune 'athene' si este un jucator de poker profesionist, gamer si hacker, care, de cca un an studiaza fizica cuantica si incearca sa comaseze niste teorii care mie mi se par f complexe(adica nu inteleg foarte multe). vazand filmul, citind si ascultand review-uri, am inteles ca athene a tras oarecum 2 concluzii din cat a studiat pana acum:
-ceea ce noi consideram constiinta este altceva(mirror neurons), adevaratul nostru eu integrandu-se(prin cuanta) intr-o constiinta universala.
-nu-i fain ca incercam sa gasim(inventam) teorii cu privire la originea sau scopul nostru, si sa ne si atasam emotional de ele in loc sa incercam sa ne "trezim" la o stare de constiinta extinsa.
marți, 20 martie 2012
Radical constructivism
http://www.youtube.
com/watch?v=zTsY3TosVX0&feature=endscreen&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=GpWbUWroPuA&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=YozoZxblQx8
Tipul ăsta merită nu un ochi, ci trei sau şapte, sau câţi e dispus să arunce fiecare. E mişto de explorat rădăcinile gândirii lui, printre care se află ideile unui tip, Giambattista Vico, care spunea că sistemul cartezian nu poate fi aplicat în toate aspectele existenţei, nu poate fi acceptat ca unică metodă validă de explorare, împotrivindu-se reducţionismului şi promovând o gândire sistemică şi complexă. El spunea că verum esse ipsum factum, adică "însuşi adevărul e fapt", cu alte cuvinte, însuşi adevărul este fabricat.
Gândul realităţii subiective mi se pare foarte onest. Să accepţi că nu deţii adevărul absolut şi să nici nu încerci să-ţi impui părerile tale altora, să conştientizezi că scopul nu trebuie să fie să-i convingi pe ceilalţi de validitatea propriei tale viziuni asupra lumii, că e o mare risipă de timp şi energie să ţii cu dinţii şi să lupţi până la ultima picătură de sânge pentru adevărul tău, mi se pare un lucru imens. Vă daţi seama cum ar arăta lumea dacă oamenii s-ar ghida după principiile astea, dacă oamenii ar fi deschişi şi şi-ar dori sincer să cunoască şi să se îmbogăţească şi să fie dispuşi să absoarbă cu mirare, curiozitate şi disponibilitate toate informaţiile care vin spre ei?
Pentru mai multe referinţe: en.wikipedia.org/wiki/Ernst_von_Glasersfeld
com/watch?v=zTsY3TosVX0&feature=endscreen&NR=1http://www.youtube.com/watch?v=GpWbUWroPuA&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=YozoZxblQx8
Tipul ăsta merită nu un ochi, ci trei sau şapte, sau câţi e dispus să arunce fiecare. E mişto de explorat rădăcinile gândirii lui, printre care se află ideile unui tip, Giambattista Vico, care spunea că sistemul cartezian nu poate fi aplicat în toate aspectele existenţei, nu poate fi acceptat ca unică metodă validă de explorare, împotrivindu-se reducţionismului şi promovând o gândire sistemică şi complexă. El spunea că verum esse ipsum factum, adică "însuşi adevărul e fapt", cu alte cuvinte, însuşi adevărul este fabricat.
Gândul realităţii subiective mi se pare foarte onest. Să accepţi că nu deţii adevărul absolut şi să nici nu încerci să-ţi impui părerile tale altora, să conştientizezi că scopul nu trebuie să fie să-i convingi pe ceilalţi de validitatea propriei tale viziuni asupra lumii, că e o mare risipă de timp şi energie să ţii cu dinţii şi să lupţi până la ultima picătură de sânge pentru adevărul tău, mi se pare un lucru imens. Vă daţi seama cum ar arăta lumea dacă oamenii s-ar ghida după principiile astea, dacă oamenii ar fi deschişi şi şi-ar dori sincer să cunoască şi să se îmbogăţească şi să fie dispuşi să absoarbă cu mirare, curiozitate şi disponibilitate toate informaţiile care vin spre ei?
Pentru mai multe referinţe: en.wikipedia.org/wiki/Ernst_von_Glasersfeld
luni, 19 martie 2012
Manifestul DADA 1918 (fragment), de Tristan Tzara
"Dacă toţi au dreptate şi dacă toate pilulele sunt pilule Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod raţional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă. Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendinţele antireale ale omului şi face din burghezie un sistem. Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva, prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demostrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică. La acest element filosofilor le place să adauge puterea de observaţie. Dar, pe drept, această calitate magnifică a spiritului este dovada impotenţei sale. Se observă, se priveşte dintr-unul sau câteva puncte de vedere şi se alege un punct determinat între milioane altele, care există de asemenea. Experienţa este şi ea un rezultat al întâmplării şi al facultăţilor intelectuale.
Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi, umanitate... Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini... Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a nu avea sisteme. A ne contempla, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce ne umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, desptotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini."
Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi, umanitate... Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini... Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a nu avea sisteme. A ne contempla, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce ne umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, desptotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini."
sâmbătă, 17 martie 2012
documentare de la Vlad.
http://topdocumentaryfilms.com/civilisation/ - va rog sa treceti peste parerile lui despre arta moderna (cubism, film si fotografie) o fost nascut in 1903 deci na
mie mi se pare un documentar super fain si logic cu referire la cultura noastra si operele care au dus la evolutia ei
si da cand vorbeste numai la dinti pot sa ma uit .......
http://topdocumentaryfilms.com/philosophy-guide-to-happiness/ - foarte buna serie de documentare care explica cum viziuni filosofice pot ajuta in gasirea unui echilibru
http://topdocumentaryfilms.com/modern-masters/ - super faina serie care trateaza titanii artei moderne si cum au reusit sa modeleze lumea in care traim
http://topdocumentaryfilms.com/buddha/ - in caz ca nu sunteti prea familiari cu religia budista, un documetar despre viata lui buddha, foarte fain atat d.p.d.v. grafic cat si istroic
http://topdocumentaryfilms.com/history-devil/ - ca sa nu excludem viziuni diferite, o istorie a diavolului si evolutia perceptiei asupra binelui si raului
http://topdocumentaryfilms.com/cracking-the-colour-code/ - foarte faina serie de documentare care explica cum am ajuns sa fim scufundati in culoare si relevanta ei simbolica si
religioasa, trateaza subiecte de anatomie, perceptie si design
vineri, 16 martie 2012
on shit
Not until 1980 were we able to read in the Sunday Times how Stalin's son, Yakov,
died. Captured by the Germans during the Second World War, he was placed in a
camp together with a group of British officers. They shared a latrine. Stalin's
son habitually left a foul mess. The British officers resented having their
latrine smeared with shit, even if it was the shit of the son of the most
powerful man in the world. They brought the matter to his attention. He took
offense. They brought it to his attention again and again, and tried to make him
clean the latrine. He raged, argued, and fought. Finally, he demanded a hearing
with the camp commander. He wanted the commander to act as arbiter. But the
arrogant German refused to talk about shit. Stalin's son could not stand the
humiliation. Crying out to heaven in the most terrifying of Russian curses, he
took a running jump into the electrified barbed-wire fence that surrounded the
camp. He hit the target. His body, which would never again make a mess of the
Britishers' latrine, was pinned to the wire.
Stalin's son laid down his life for shit. But a death for shit is not a
senseless death. The Germans who sacrificed their lives to expand their
country's territory to the east, the Russians who died to extend their country's
power to the west—yes, they died for something idiotic, and their deaths have no
meaning or general validity. Amid the general idiocy of the war, the death of
Stalin's son stands out as the sole metaphysical death.
-Milan Kundera, The unbearable lightness of being
joi, 15 martie 2012
http://www.youtube.com/watch?v=2KnPBg-tanE
De asemenea e esenţial de văzut un documentar, "Encounters at the End of the World", de Werner Herzog. Cutiuţele cad, de orice fel ar fi ele. În cercul ereticilor din "Cartea Iad" se află atât cărţile cu un conţinut eretic (orice o fi însemnând asta), cât şi cele cu conţinut dogmatic. Între ele există semnul egal din acelaşi motiv din care proprietatea înseamnă furt; pentru că orice poziţionare vehementă, cu pretenţia de adevăr absolut, e falsă tocmai datorită termenului "absolut" din ecuaţie.
"De ce găsim obiectul căutat în ultimul loc în care căutăm? Pentru că apoi încetăm căutarea. Indiferent de natura sa, de gradul de concreteţe sau abstract al obiectului, în momentul în care începem să îl căutăm îl avem deja definit în minte într-o formă mai mult sau mai puţin precisă; dar, esenţial, îl avem definit deja în minte, pentru că altfel nu am porni în cătarea sa. Căutările sunt concrete, de cele mai multe ori. Problema implicită este că nu găsim adevărul, ci propriul nostru confort. (Cineva spunea că citim ca să ne confirmăm propriile viziuni despre lume.) Adevărata cercetare începe în acel punct, acel palier de confort pe care trebuie să-l părăseşti ca să poţi spune că faci o cercetare autentică." (mai degrabă o parafrazare, decât o citare a lui Cristi Puiu)
Exerciţiile de imaginaţie ar trebui făcute fără aroganţă. Zic eu...
De asemenea e esenţial de văzut un documentar, "Encounters at the End of the World", de Werner Herzog. Cutiuţele cad, de orice fel ar fi ele. În cercul ereticilor din "Cartea Iad" se află atât cărţile cu un conţinut eretic (orice o fi însemnând asta), cât şi cele cu conţinut dogmatic. Între ele există semnul egal din acelaşi motiv din care proprietatea înseamnă furt; pentru că orice poziţionare vehementă, cu pretenţia de adevăr absolut, e falsă tocmai datorită termenului "absolut" din ecuaţie.
"De ce găsim obiectul căutat în ultimul loc în care căutăm? Pentru că apoi încetăm căutarea. Indiferent de natura sa, de gradul de concreteţe sau abstract al obiectului, în momentul în care începem să îl căutăm îl avem deja definit în minte într-o formă mai mult sau mai puţin precisă; dar, esenţial, îl avem definit deja în minte, pentru că altfel nu am porni în cătarea sa. Căutările sunt concrete, de cele mai multe ori. Problema implicită este că nu găsim adevărul, ci propriul nostru confort. (Cineva spunea că citim ca să ne confirmăm propriile viziuni despre lume.) Adevărata cercetare începe în acel punct, acel palier de confort pe care trebuie să-l părăseşti ca să poţi spune că faci o cercetare autentică." (mai degrabă o parafrazare, decât o citare a lui Cristi Puiu)
Exerciţiile de imaginaţie ar trebui făcute fără aroganţă. Zic eu...
duminică, 11 martie 2012
Exercitii de gandire.
1.Creierul ne minte. El interpreteaza totul. Interpreteaza. Principiul de functionare al creierului (omului) este presupunerea, care se dezvolta in timp prin invatare.
2.Un experiment realizat pe maimute(probabil capucini) a demonstrat ca mintea face cam acelasi lucru cand indeplinim o actiune sau cand o vedem indeplinita de altcineva. Invata.
3.E o presupunere acceptabila a considera ca prin exercitii de imaginatie, fantezii si meditatie sa modifici presupunerile pe care le face creierul personal.
4.Cu un strop de efort poti sa-ti inveti creierul trucuri noi. Breasla stintifica considera creierul ca fiind putere de procesare, pe care o poti conecta la (probabil aproape) orice tip de date si acesta va invata si va incepe sa faca presupuneri si apoi sa treaca la pronosticuri si intr-un final sa ia decizii.
5.Din moment ce lumea e ceva complet neasteptat pentru un nou-nascut, si aceasta ajunge sa se adapteze si sa o inteleaga(inserati aici polemica); poti sa iti fortezi creierul sa se adapteze la o gandire mai ampla. Specializata pe ceva, sau nimic. Evolutia ne adapteaza la mediu, dar e un mediu limitat.
6.Kōans originate in the sayings and events in the lives of sages and legendary figures, usually those authorized to teach in a lineage that regards Bodhidharma (c. 5th–6th century) as its ancestor. Kōans reflect the enlightened or awakened state of such persons and sometimes confound the habit of discursive thought or shock the mind into awareness. Zen teachers often recite and comment on kōans, and some Zen practitioners concentrate on kōans during meditation.
"Two hands clap and there is a sound; what is the sound of one hand?"
Si varianta lui Toma de Aquino: “How many angels can dance on the point of a sharp needle?”
Si inca un link pentru a scoate capul din cutie: http://www.simulation-argument.com/simulation.html
sâmbătă, 10 martie 2012
Ground breaking!
http://www.youtube.com/watch?v=IOkiFOIbTkE&feature=related
Bă, nu ştiu ce credeţi voi, dar mie mi se pare că asta e mare, mă, io cred că asta-i foarte important!
Bă, nu ştiu ce credeţi voi, dar mie mi se pare că asta e mare, mă, io cred că asta-i foarte important!
Despre efectul dăunător al fumatului
"Trebuie să te laşi de fumat, ca să te poţi lăuda cu puterea de voinţă.
Cât de plăcut este, după ce nu fumezi timp de-o săptămână de zile, şi ţi-ai câştigat încrederea în tine însuţi, cum că eşti în stare să te abţii de la fumat, să-ţi faci apariţia în societatea Lipavski, Oleinikov şi Zaboloţki, obligându-i să facă ei singuri obsevaţia că toată seara n-ai fumat. Iar la întrebarea lor: de ce nu fumezi? - să rpsăunzi, ascunzând în tine teribila mândrie: m-am lăsat de fumat.
Un om mare nu trebuie să fumeze.
Este bine şi practic, pentru a te izbăvi de viciul fumatului să-ţi cultivi viciul lăudăroşeniei.
Beţivăneala, lăcomia şi lăudăroşenia sunt păcate mai mici decât fumatul.
Bărbatul fumător nu se ridică niciodată la înălţimea poziţiei sale, pe când femeia fumătoare este capabilă de absolut orice. De aceea, tovarăşi, să ne lăsăm de fumat!" (Daniil Harms, "Un spectacol ratat")
Cât de plăcut este, după ce nu fumezi timp de-o săptămână de zile, şi ţi-ai câştigat încrederea în tine însuţi, cum că eşti în stare să te abţii de la fumat, să-ţi faci apariţia în societatea Lipavski, Oleinikov şi Zaboloţki, obligându-i să facă ei singuri obsevaţia că toată seara n-ai fumat. Iar la întrebarea lor: de ce nu fumezi? - să rpsăunzi, ascunzând în tine teribila mândrie: m-am lăsat de fumat.
Un om mare nu trebuie să fumeze.
Este bine şi practic, pentru a te izbăvi de viciul fumatului să-ţi cultivi viciul lăudăroşeniei.
Beţivăneala, lăcomia şi lăudăroşenia sunt păcate mai mici decât fumatul.
Bărbatul fumător nu se ridică niciodată la înălţimea poziţiei sale, pe când femeia fumătoare este capabilă de absolut orice. De aceea, tovarăşi, să ne lăsăm de fumat!" (Daniil Harms, "Un spectacol ratat")
miercuri, 7 martie 2012
Unii le ştiu pe toate
"Mi se spune capucin. Pentru asta, cui trebuie, am să-i rup urechile, dar deocamdată n-am linişte din pricina gloriei lui Jean-Jaques Rousseau. De ce el ştia totul? Şi cum să înfeşi copiii, şi cum să măriţi fetele! Şi eu aş vrea să ştiu totul. De fapt, ştiu totul, numai că nu-s sigur de cunoştinţele mele. Despre copii ştiu precis că nu trebuie înfăşaţi, ci nimiciţi. Pentru asta aş săpa o groapă centrală şi aş arunca în ea copiii. Şi ca să nu iasă din groapă duhoarea putrefacţiei, aş turna în fiecare săptămână var nestins. În aceeaşi groapă le-aş face vânt şi câinilor ciobăneşti de rasă germană. Acum, despre felul cum trebuie măritate fetele. Asta-i, după părerea mea, ceva şi mai simplu. Aş înfiinţa o sală publică, unde o dată pe lună, să zicem, s-ar aduna tineretul. Toţi, de la 17 la 35 de ani, se vor dezbrăca în pielea goală şi vor umbla prin sală. Dacă unuia îi place o fată, perechea se duce într-un ungher şi se studiază în amănunţime. Am uitat să spun că toţi trebuie să aibă la gât o fişă cu numele, prenumele şi adresa. Pe urmă, celui care ţi-a căzut cu tronc poţi să-i scrii o scrisoare şi să înfiripi o prietenie strânsă. Dacă în treburile astea se amestecă vreun moş sau vreo babă, propun să fie ciopârţiţi cu toporul şi târâţi la un loc cu copiii, în groapa centrală.
Aş mai scrie despre cunoştinţele pe care le am, dar, din păcate, trebuie să mă duc la magazin după mahorcă. Mergând pe stradă, am întotdeauna la mine un ciomag gros şi noduros.
Îl iau cu mine ca să-i snopesc pe copiii care mi se încurcă printre picioare. Cred că de asta m-au poreclit capucin. Dar aveţi răbdare, o să vă rup urechile!" (Daniil Harms)
capucin, -ă (‹ fr., it., germ.) s. m. și s. f. 1. Călugăr (călugăriță) din ordinul cerșetorilor Sfîntului Francisc, fundat de Matteo de Bascio (1526); numele provine de la capișonul pe care-l purtau. 2. Gen de maimuțe platirine din America de Sud, de talie mijlocie, cu coadă prehensilă și deget mare rudimentar. Unele specii sunt utilizate în cercetarea de laborator.
Aş mai scrie despre cunoştinţele pe care le am, dar, din păcate, trebuie să mă duc la magazin după mahorcă. Mergând pe stradă, am întotdeauna la mine un ciomag gros şi noduros.
Îl iau cu mine ca să-i snopesc pe copiii care mi se încurcă printre picioare. Cred că de asta m-au poreclit capucin. Dar aveţi răbdare, o să vă rup urechile!" (Daniil Harms)
capucin, -ă (‹ fr., it., germ.) s. m. și s. f. 1. Călugăr (călugăriță) din ordinul cerșetorilor Sfîntului Francisc, fundat de Matteo de Bascio (1526); numele provine de la capișonul pe care-l purtau. 2. Gen de maimuțe platirine din America de Sud, de talie mijlocie, cu coadă prehensilă și deget mare rudimentar. Unele specii sunt utilizate în cercetarea de laborator.
duminică, 4 martie 2012
Sa postam toate filmele istete!
Se misca soarele pe cer sau pamantul in jurul soarelui?
Desigur pamantul, soarele doar pare ca s-ar misca.
Si cum ar arata daca s-ar intoarce soarele pe cer?
Water (documentar)
http://www.youtube.com/watch?v=cmp6MgrPb24
Un documentar foarte important, pe care cred că toată lumea ar trebui să-l vadă; deoarece sunt opt episoade, nu m-am mai ocupat de cei mai leneşi.
Psihomagia... Alejandro Jodorowsky
sâmbătă, 3 martie 2012
Carlo Frabetti - "Cartea iad"
"[...] cum nu există o cunoaştere mai sigură decât ignoranţa, nici siguranţă mai mare ca aceea a îndoielii, cărţile eretice nu sunt diferite de cele dogmatice. Dogma este erezie, la fel cum (şi din acelaşi motiv) proprietatea înseamnă furt. În consecinţă, aici se află toate cărţile care se proclamă deţinătoare ale adevărului, toate bibliile şi toate catehismele..." (Cercul al şaselea - al ereticilor)
joi, 1 martie 2012
Possibilianism...
Pentru că suntem tot mai mulţi cei pe care nu îi încântă o continuare a polemicii interminabile între diferitele credinţe religioase sau între militanţii unora sau altora dintre crezurile religioase şi cei ce se numesc atei, un individ deştept a "inventat" o nouă religie foarte cool, care mai e şi gratis pe deasupra. Eu mă bag...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)