"Înainte de a începe această dizertaţie pe teme religioase, am examinat natura unui singur aspect al organizării agresivităţii la specia noastră, anume apărarea în grup a unui teritoriu. Dar aşa cum am explicat la începutul acestui capitol, maimuţa goală este un animal cu trei forme sociale distincte de agresivitate şi trebuie acum să le avem în vedere şi pe celelalte două. Ele sunt apărarea teritorială de către familie ca unitate în cadrul unei unităţi mai mari, de grup, şi menţinerea individuală a poziţiei personale din cadrul ierarhiei sociale.
Apărarea spaţiului căminului familial ne-a însoţit pe tot parcursul masivelor noastre progrese arhitecturale. Chiar şi clădirile cele mai mari când sunt concepute ca spaţii de locuit sunt împărţite cu asiduitate în unităţi repetabile, câte una de familie. O "diviziune a muncii" în arhitectură a existat în prea mică măsură sau deloc. Nici chiar introducerea clădirilor pentru mâncat şi băut în comun, cum sunt restaurantele şi barurile, nu a eliminat includerea sufrageriilor în cartierul general al familie ca unitate. În ciuda tuturor celorlalte progrese, proiectarea centrelor urbane şi a oraşelor noastre este încă dominată de străvechea nevoie a maimuţei goale de a împărţi grupurile noastre în teritorii familiale mici, discrete. Acolo unde casele nu au fost încă sfărâmate pentru a fi înlocuite cu blocuri, zona apărată este înconjurată cu grjă cu gard, cu zid sau delimitată de vecini, iar liniile de demarcaţie sunt strict respectate şi recunoscute, ca şi la alte specii teritoriale.
Una din trăsăturile importante ale teritoriului familial este că el trebuie cumva deosebit cu uşurinţă de toate celelalte. Amplasarea şi demarcarea îi dau unicitate, bineînţeles, dar asta nu-i destul. Forma şi îmfăţişarea generală trebuie să-l facă să iasă în evidenţă ca entitate uşor identificabilă, astfel încât să poată deveni proprietatea "personalizată" a familiei care locuieşte acolo. Iată o chestiune ce pare destul de evidentă, dar care a fost frecvent neglijată sau ignorată, fie ca urmare a presiunilor economice, fie datorită necunoaşterii de către arhitecţi a trăsăturilor noastre bilogice. În centrele urbane şi oraşele din întreaga lume au fost ridicate şiruri nesfârşite de case identice, repetate uniform. În cazul blocurilor situaţia este şi mai gravă. Efectul psihologic negativ asupra instinctului teritorial al familiilor forţate de arhitecţi, sistematizatori şi constructori să trăiască în aceste condiţii este incalculabil. Din fericire, familiile în cauză îşi pot impune unicitatea teritorială asupra locuinţelor în alte moduri. Clădirile înseşi pot fi vopsite în culori diferite. Grădinile, acolo unde există, pot fi plantate şi modelate în stiluri individuale. Interioarele caselor sau apartamentelor pot fi decorate şi umplute cu ornamente, antichităţi şi obiecte personale din belşug. Se explică, în mod obişnuit, că se procedează astfel pentru ca locul să "arate drăguţ". De fapt, este exact echivalentul la o altă specie teritorială al depunerii mirosului personal pe un reper din apropierea vizuinii. Când puneţi un nume pe o uşă sau atârnaţi un tablou pe perete nu faceţi decât, privind prin prisma unui câine sau lup, să vă puneţi piciorul pe ele şi să vă lăsaţi amprenta personală acolo. "Colecţionarea" obsesivă a unor categorii specializate de obiecte apare la anumiţi indivizi care, dintr-un motiv sau altul, încearcă o nevoie anormal de puternică de a-şi defini teritoriile propriilor cămine în acest fel.
Gândidu-te la acest lucru, este amuzant să observi numărul mare de maşini care conţin mici mascote şi alte simboluri de identificare personală, sau să-l urmăreşti pe directorul unei întreărinderi când se mută într-un birou nou cum îţi pune imediat pe birou suportul de stilou personal favorit, prespapierul şi poate o fotografie a soţiei. Maşina şi biroul de la serviciu sunt subteritorii, derivaţii ale căminului şi este o mare uşurare pentru el să-şi poată pune piciorul şi pe acestea, transformându-le în spaţii mai familiare, "posedate"."
Apărarea spaţiului căminului familial ne-a însoţit pe tot parcursul masivelor noastre progrese arhitecturale. Chiar şi clădirile cele mai mari când sunt concepute ca spaţii de locuit sunt împărţite cu asiduitate în unităţi repetabile, câte una de familie. O "diviziune a muncii" în arhitectură a existat în prea mică măsură sau deloc. Nici chiar introducerea clădirilor pentru mâncat şi băut în comun, cum sunt restaurantele şi barurile, nu a eliminat includerea sufrageriilor în cartierul general al familie ca unitate. În ciuda tuturor celorlalte progrese, proiectarea centrelor urbane şi a oraşelor noastre este încă dominată de străvechea nevoie a maimuţei goale de a împărţi grupurile noastre în teritorii familiale mici, discrete. Acolo unde casele nu au fost încă sfărâmate pentru a fi înlocuite cu blocuri, zona apărată este înconjurată cu grjă cu gard, cu zid sau delimitată de vecini, iar liniile de demarcaţie sunt strict respectate şi recunoscute, ca şi la alte specii teritoriale.
Una din trăsăturile importante ale teritoriului familial este că el trebuie cumva deosebit cu uşurinţă de toate celelalte. Amplasarea şi demarcarea îi dau unicitate, bineînţeles, dar asta nu-i destul. Forma şi îmfăţişarea generală trebuie să-l facă să iasă în evidenţă ca entitate uşor identificabilă, astfel încât să poată deveni proprietatea "personalizată" a familiei care locuieşte acolo. Iată o chestiune ce pare destul de evidentă, dar care a fost frecvent neglijată sau ignorată, fie ca urmare a presiunilor economice, fie datorită necunoaşterii de către arhitecţi a trăsăturilor noastre bilogice. În centrele urbane şi oraşele din întreaga lume au fost ridicate şiruri nesfârşite de case identice, repetate uniform. În cazul blocurilor situaţia este şi mai gravă. Efectul psihologic negativ asupra instinctului teritorial al familiilor forţate de arhitecţi, sistematizatori şi constructori să trăiască în aceste condiţii este incalculabil. Din fericire, familiile în cauză îşi pot impune unicitatea teritorială asupra locuinţelor în alte moduri. Clădirile înseşi pot fi vopsite în culori diferite. Grădinile, acolo unde există, pot fi plantate şi modelate în stiluri individuale. Interioarele caselor sau apartamentelor pot fi decorate şi umplute cu ornamente, antichităţi şi obiecte personale din belşug. Se explică, în mod obişnuit, că se procedează astfel pentru ca locul să "arate drăguţ". De fapt, este exact echivalentul la o altă specie teritorială al depunerii mirosului personal pe un reper din apropierea vizuinii. Când puneţi un nume pe o uşă sau atârnaţi un tablou pe perete nu faceţi decât, privind prin prisma unui câine sau lup, să vă puneţi piciorul pe ele şi să vă lăsaţi amprenta personală acolo. "Colecţionarea" obsesivă a unor categorii specializate de obiecte apare la anumiţi indivizi care, dintr-un motiv sau altul, încearcă o nevoie anormal de puternică de a-şi defini teritoriile propriilor cămine în acest fel.
Gândidu-te la acest lucru, este amuzant să observi numărul mare de maşini care conţin mici mascote şi alte simboluri de identificare personală, sau să-l urmăreşti pe directorul unei întreărinderi când se mută într-un birou nou cum îţi pune imediat pe birou suportul de stilou personal favorit, prespapierul şi poate o fotografie a soţiei. Maşina şi biroul de la serviciu sunt subteritorii, derivaţii ale căminului şi este o mare uşurare pentru el să-şi poată pune piciorul şi pe acestea, transformându-le în spaţii mai familiare, "posedate"."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu