Din ciclul "porniri pe care le avem cu toţii"

"Când văd un om îmi vine să-i trag una peste bot. Aşa-i de plăcut să le dai oamenilor peste bot!
Stau în camera mea şi nu fac nimic.
Iată, a venit cineva să mă viziteze şi bate la uşa mea.
Eu spun: "Intră". El intră şi zice: "Bună ziua! Ce bine că v-am găsit acasă!" Iar eu - trosc! peste bot, iar apoi îl lovesc şi cu cizma între picioare. Musafirul meu cade pe spate din pricina durerii teribile. Iar eu îl pocnesc cu tocul cizmei peste ochi! Pasămite, n-are rost să umbli fleaura când nu te-a chemat nimeni!
Se mai poate întâmpla şi altfel. Îi ofer musafirului o ceaşcă de ceai. Musafirul acceptă, se aşază la masă, bea ceai şi povesteşte ceva. Eu mă prefac că-l ascult cu mare interes, încuviinţez din cap, o ţin numai într-un "ah", fac ochii mari de mirare şi râd.
Musafirul, măgulit de atenţia mea, îşi dă drumul tot mai mult la gură.
Calm, eu îmi umplu ceaşca cu apă clocotită şi i-o arunc musafirului drept în bot.
Musafirul sare ca ars şi-şi duce mâna la faţă. Iar eu îi spun: "Nu mai am virtute. Cară-te!" Şi-i fac vânt musafirului." (Daniil Harms, "Mi se spune capucin", [Când văd un om îmi vine să-i trag una...])

tentativa de "bookreview"

am citit recent, in drumul dus intors de la Cluj, o carte care mie mi se pare, mult mai mult decat interesanta, Hermann Hesse - Siddhartha ( da ii pe tema buddista ).

nu am de gand sa va stric nimic legat de carte prin a incerca sa o rezum doar zic ca o recomand cu cea mai mare placere (ii si scurta 100 si ceva de pagini deci come on), o sa zic doar ca autorul pentru a scrie parte a doua a cartii a trecut prin experiente asemanatoare persoanjului, deci putem sa zicem ca ii serios documentata :P

Fragment despre arhitectură din "Maimuţa goală", de Desmond Morris

"Înainte de a începe această dizertaţie pe teme religioase, am examinat natura unui singur aspect al organizării agresivităţii la specia noastră, anume apărarea în grup a unui teritoriu. Dar aşa cum am explicat la începutul acestui capitol, maimuţa goală este un animal cu trei forme sociale distincte de agresivitate şi trebuie acum să le avem în vedere şi pe celelalte două. Ele sunt apărarea teritorială de către familie ca unitate în cadrul unei unităţi mai mari, de grup, şi menţinerea individuală a poziţiei personale din cadrul ierarhiei sociale.
Apărarea spaţiului căminului familial ne-a însoţit pe tot parcursul masivelor noastre progrese arhitecturale. Chiar şi clădirile cele mai mari când sunt concepute ca spaţii de locuit sunt împărţite cu asiduitate în unităţi repetabile, câte una de familie. O "diviziune a muncii" în arhitectură a existat în prea mică măsură sau deloc. Nici chiar introducerea clădirilor pentru mâncat şi băut în comun, cum sunt restaurantele şi barurile, nu a eliminat includerea sufrageriilor în cartierul general al familie ca unitate. În ciuda tuturor celorlalte progrese, proiectarea centrelor urbane şi a oraşelor noastre este încă dominată de străvechea nevoie a maimuţei goale de a împărţi grupurile noastre în teritorii familiale mici, discrete. Acolo unde casele nu au fost încă sfărâmate pentru a fi înlocuite cu blocuri, zona apărată este înconjurată cu grjă cu gard, cu zid sau delimitată de vecini, iar liniile de demarcaţie sunt strict respectate şi recunoscute, ca şi la alte specii teritoriale.
Una din trăsăturile importante ale teritoriului familial este că el trebuie cumva deosebit cu uşurinţă de toate celelalte. Amplasarea şi demarcarea îi dau unicitate, bineînţeles, dar asta nu-i destul. Forma şi îmfăţişarea generală trebuie să-l facă să iasă în evidenţă ca entitate uşor identificabilă, astfel încât să poată deveni proprietatea "personalizată" a familiei care locuieşte acolo. Iată o chestiune ce pare destul de evidentă, dar care a fost frecvent neglijată sau ignorată, fie ca urmare a presiunilor economice, fie datorită necunoaşterii de către arhitecţi a trăsăturilor noastre bilogice. În centrele urbane şi oraşele din întreaga lume au fost ridicate şiruri nesfârşite de case identice, repetate uniform. În cazul blocurilor situaţia este şi mai gravă. Efectul psihologic negativ asupra instinctului teritorial al familiilor forţate de arhitecţi, sistematizatori şi constructori să trăiască în aceste condiţii este incalculabil. Din fericire, familiile în cauză îşi pot impune unicitatea teritorială asupra locuinţelor în alte moduri. Clădirile înseşi pot fi vopsite în culori diferite. Grădinile, acolo unde există, pot fi plantate şi modelate în stiluri individuale. Interioarele caselor sau apartamentelor pot fi decorate şi umplute cu ornamente, antichităţi şi obiecte personale din belşug. Se explică, în mod obişnuit, că se procedează astfel pentru ca locul să "arate drăguţ". De fapt, este exact echivalentul la o altă specie teritorială al depunerii mirosului personal pe un reper din apropierea vizuinii. Când puneţi un nume pe o uşă sau atârnaţi un tablou pe perete nu faceţi decât, privind prin prisma unui câine sau lup, să vă puneţi piciorul pe ele şi să vă lăsaţi amprenta personală acolo. "Colecţionarea" obsesivă a unor categorii specializate de obiecte apare la anumiţi indivizi care, dintr-un motiv sau altul, încearcă o nevoie anormal de puternică de a-şi defini teritoriile propriilor cămine în acest fel.
Gândidu-te la acest lucru, este amuzant să observi numărul mare de maşini care conţin mici mascote şi alte simboluri de identificare personală, sau să-l urmăreşti pe directorul unei întreărinderi când se mută într-un birou nou cum îţi pune imediat pe birou suportul de stilou personal favorit, prespapierul şi poate o fotografie a soţiei. Maşina şi biroul de la serviciu sunt subteritorii, derivaţii ale căminului şi este o mare uşurare pentru el să-şi poată pune piciorul şi pe acestea, transformându-le în spaţii mai familiare, "posedate"."

Fragment despre religie din "Maimuţa goală", de Desmond Morris

"Odată ridicată problema religiei, poate că merită să privim mai îndeaproape acest ciudat model de comportament animal înainte de a continua să ne ocupăm de alte aspecte agresive ale speciei noastre. Nu este un subiect uşor de abordat, dar ca zoologi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a observa mai degrabă ceea ce se întâmplă efectiv decât să ascultăm ceea ce se presupune că se întâmplă. Dacă procedăm aşa suntem nevoiţi să concluzionăm că, în sens comportamental, activităţile religioase constau din alăturarea unor grupuri de oameni pentru a-şi manifesta în mod reăetat şi prelungit supunerea în vederea domolirii unui individ dominant. Individul dominant în chestiune ia multe forme în diferitele culturi, dar are întotdeauna cafactor comun o imensă putere. Uneori, el ia forma unui animal din altă specie sau a unei versiuni idealizate a acestuia. Câteodată, este înfăţişat mai mult ca un membru înţelept şi bătrân al propriei noastre specii. Alteori, el devine mai abstract şi este numit simplu "Cel de sus" sau i se atribuie alte denumiri asemănătoare. Reacţiile de supunere faţă de acesta pot consta din închiderea ochilor, coborârea capului, împreunarea mâinilor într-un gest implorator, îngenuncherea, sărutarea pământului sau chiar prosternare totală, însoţite frecvent de vocalizări tânguitoare sau psalmodice. Dacă aceste acţiuni de supunere au succes, individul dominant este îmbunat. Deoarece puterile sale sunt atât de mari, ceremoniile de îmbunare trebuie să aibă loc la intervale repetate şi dese, pentru a preîntâmpina ca mânia să se aprindă iarăşi. Individul dominant este, de obicei, dar nu întotdeauna, cunoscut sub numele de zeu.
Din moment ce nici unul din aceşti zei nu există într-o formă tangibilă, de ce au fost oare inventaţi? Pentru a găsi răspunsul la întrebare trebuie să ne întoarcem la originea noastră ancestrală. Înainte de a fi devenit vânători cu spirit de cooperare trebuie că trăiam în grupuri sociale de tipul celor întâlnite azi la alte specii de maimuţe cu şi fără coadă. Acolo, în cazurile obişnuite, fiecare grup este dominat de un singur mascul . El este şeful, suveranul, şi fiecare membru al grupului trebuie să-l mulţumească, altfel suferă consecinţele. Totodată, el este cât se poate de activ în protejarea grupului faţă de pericolele din afară şi în rezolvarea gâlcevilor dintre inferiorii săi. Întreaga viaţă a unui membru al unui astfel de grup se învârteşte în jurul animalului dominant. Rolul său atotputernic îi dă un statut de zeu. Revenind acum la strămoşii noştri imediaţi, este clar că, odată cu întărirea spiritului de cooperare atât de vital pentru succesul grupului la vânătoare, aplicarea autorităţii individului dominant trebuia sever limitată dacă era ca loialitatea celorlalţi membri ai grupului să rămână activă, nu pasivă. Ei trebuiau să dorească să-l ajute în loc ca pur şi simplu să se teamă de el. Iar el trebuia să devină într-o mai mare măsură "unul de-al lor". Tiranul-maimuţă demodat trebuia să dispară, iar în locul lui să se ridice un lider al maimuţei goale mai tolerant, mai cooperant. Pasul era esenţial pentru noul tip de organizare bazată pe "ajutor reciproc" spre care se mergea, dar el a ridicat o problemă. Dominaţia totală a membrului numărul unu al grupului fiind înlocuită cu o dominaţie moderată, el nu mai putea comanda o supunere necondiţionată. Această modificare în ordinea lucrurilor, vitală cum era pentru noul sistem social, lăsa, totuşi, un gol. Din formaţia noastră ancestrală a rămas nevoia de o figură atotăuternică ce putea ţine grupul sub control şi locul vacant a fost completat prin inventarea unui zeu. Influenţa imaginii zeului inventat putea atunci acţiona ca forţă suplimentară la influenţa de-acum mai restrânsă a liderului grupului.
La prima vedere, este surprinzător că religia a avut aşa succes, dar vigoarea sa extremă este pur şi simplu pe măsura forţei noastre bilogice fundamentale, moştenite direct de la strămoşii noştri maimuţe, de a ne supune unui membru dominant, atotputernic al grupului. Din această cauză religia s-a dovedit extrem de valoroasă ca mijloc de întărire a coeziunii sociale şi este îndoielnic că specia noastră ar fi putut progresa prea mult fără ea, dată fiind combinaţia unică a împrejurărilor originii noastre evolutive. Ea a condus la o serie de produse secundare bizare, cum este credinţa într-o "altă viaţă" unde vom cunoaşte, în sfârşit, figurile zeilor. Ei au fost, din motive deja explicate, împiedicaţi să ni se alăture în viaţa actuală, dar omisiunea poate fi corectată într-o viaţă ulterioară. Pentru a ajuta acest lucru, s-au conceput tot felul de practici stranii legate de ce trebuie să facem cu corpul când murim. Dacă urmează sa ne alăturăm suveranilor noştri dominanţi, trebuie să fim bine pregătiţi pentru această ocazie şi trebuie îndeplinite ceremonii de înmormântare minuţioase.
Totodată, religia a dat naştere şi multor suferinţe şi mizerii nenecesare, pretutindeni unde s-a hiperformalizat în aplicare şi ori de câte ori "asistenţii" profesionişti ai zeului n-au putut rezista tentaţiei de a "împrumuta" puţin din puterea lui pentru a o folosi ei înşişi. Dar în ciuda istoriei sale pestriţe ea este o trăsătură a vieţii noastre sociale fără de care nu putem trăi. Ori de câte ori devine de neacceptat este respinsă în linişte sau uneori violent, dar imediat apare din nou într-o formă nouă, mascată cu grijă probabil, dar conţinând în totalitate aceleaşi vechi elemente de bază. Pur şi simplu avem nevoie să "credem în ceva". Numai o credinţă comună va cimenta legăturile dintre noi şi ne va ţine sub control. S-ar putea argumenta că, pornind de la această premisă, orice credinţă e bună atât timp cât este suficient de puternică; dar nu-i chiar aşa. Ea trebuie să impresioneze şi trebuie să se simtă că impresionează. Natura noastră de a trăi în comun cere executarea şi participarea la un ritual de grup elaborat. Eliminarea "fastului şi detaliilor" ar lăsa un gol cultural imens, iar îndoctrinarea n-ar mai reuşi să opereze în mod adecvat la nivel emoţional, profund, atât de vital pentru ea. De asemenea, anumite tipuri de credinţă sunt mai risipitoare şi mai ridicole decît altele şi pot abate o o comunitate spre modele comportamentale rigide, care-i stânjenesc dezvoltarea calitativă. Ca specie noi suntem un animal predominant inteligent şi explorator, iar credinţele grefate pe acest fapt sunt cele mai benefice pentru noi. Credinţa în valabilitatea acumulării de cunoştinţe şi în înţelegerea ştiinţifică a lumii în care trăim, în crearea şi aprecierea fenomenelor estetice în toate formele lor multiple şi în lărgirea şi adâncirea domeniului nostru de experienţe în viaţa de zi cu zi devine rapid "religia" timpurilor noastre. Experienţa şi înţelegerea sunt imaginile cam abstracte ale zeilor noştri, iar ignoranţa şi prostia îi supără pe aceştia. Şcolile şi universităţile ne-au devenit centre de pregătire religioasă, bibliotecile, muzeele, galeriile de artă, teatrele, sălile de concert şi arenele sportive ne sunt locurile de adoraţie în comun. Acasă ne divinizăm cărţile, ziarele, revistele, radiourile şi televizoarele. Într-un fel, încă mai credem în viaţa de apoi, deoarece o parte din recompensa aducă de munca noastră creativă este sentimentul că prin ea vom "continua să trăim" şi după moarte. Ca toate religiile, şi aceasta îşi are pericolele ei, dar dacă tot trebuie să avem o religie, şi se pare că avem nevoie de aşa ceva, atunci apare, cu sigranţă, ca cea mai adecvată pentru calităţile biologice unice ale speciei noastre. Adoptarea ei de către o majoritate mereu în creştere a populaţiei mondiale poate sluji ca o sursă de optimism compensator şi liniştitor, care să se opună pesimismului exprimat anterior în legătură cu viitorul nostru imediat din punct de vedere al şanselor de supravieţuire a speciei."

Manifestul DADA 1918 (fragment), de Tristan Tzara

"Dacă toţi au dreptate şi dacă toate pilulele sunt pilule Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod raţional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă. Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendinţele antireale ale omului şi face din burghezie un sistem. Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva, prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demostrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică. La acest element filosofilor le place să adauge puterea de observaţie. Dar, pe drept, această calitate magnifică a spiritului este dovada impotenţei sale. Se observă, se priveşte dintr-unul sau câteva puncte de vedere şi se alege un punct determinat între milioane altele, care există de asemenea. Experienţa este şi ea un rezultat al întâmplării şi al facultăţilor intelectuale.
Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi, umanitate... Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini... Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a nu avea sisteme. A ne contempla, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce ne umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, desptotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini."

Despre efectul dăunător al fumatului

"Trebuie să te laşi de fumat, ca să te poţi lăuda cu puterea de voinţă.
Cât de plăcut este, după ce nu fumezi timp de-o săptămână de zile, şi ţi-ai câştigat încrederea în tine însuţi, cum că eşti în stare să te abţii de la fumat, să-ţi faci apariţia în societatea Lipavski, Oleinikov şi Zaboloţki, obligându-i să facă ei singuri obsevaţia că toată seara n-ai fumat. Iar la întrebarea lor: de ce nu fumezi? - să rpsăunzi, ascunzând în tine teribila mândrie: m-am lăsat de fumat.
Un om mare nu trebuie să fumeze.
Este bine şi practic, pentru a te izbăvi de viciul fumatului să-ţi cultivi viciul lăudăroşeniei.
Beţivăneala, lăcomia şi lăudăroşenia sunt păcate mai mici decât fumatul.
Bărbatul fumător nu se ridică niciodată la înălţimea poziţiei sale, pe când femeia fumătoare este capabilă de absolut orice. De aceea, tovarăşi, să ne lăsăm de fumat!" (Daniil Harms, "Un spectacol ratat")

Unii le ştiu pe toate

"Mi se spune capucin. Pentru asta, cui trebuie, am să-i rup urechile, dar deocamdată n-am linişte din pricina gloriei lui Jean-Jaques Rousseau. De ce el ştia totul? Şi cum să înfeşi copiii, şi cum să măriţi fetele! Şi eu aş vrea să ştiu totul. De fapt, ştiu totul, numai că nu-s sigur de cunoştinţele mele. Despre copii ştiu precis că nu trebuie înfăşaţi, ci nimiciţi. Pentru asta aş săpa o groapă centrală şi aş arunca în ea copiii. Şi ca să nu iasă din groapă duhoarea putrefacţiei, aş turna în fiecare săptămână var nestins. În aceeaşi groapă le-aş face vânt şi câinilor ciobăneşti de rasă germană. Acum, despre felul cum trebuie măritate fetele. Asta-i, după părerea mea, ceva şi mai simplu. Aş înfiinţa o sală publică, unde o dată pe lună, să zicem, s-ar aduna tineretul. Toţi, de la 17 la 35 de ani, se vor dezbrăca în pielea goală şi vor umbla prin sală. Dacă unuia îi place o fată, perechea se duce într-un ungher şi se studiază în amănunţime. Am uitat să spun că toţi trebuie să aibă la gât o fişă cu numele, prenumele şi adresa. Pe urmă, celui care ţi-a căzut cu tronc poţi să-i scrii o scrisoare şi să înfiripi o prietenie strânsă. Dacă în treburile astea se amestecă vreun moş sau vreo babă, propun să fie ciopârţiţi cu toporul şi târâţi la un loc cu copiii, în groapa centrală.
Aş mai scrie despre cunoştinţele pe care le am, dar, din păcate, trebuie să mă duc la magazin după mahorcă. Mergând pe stradă, am întotdeauna la mine un ciomag gros şi noduros.
Îl iau cu mine ca să-i snopesc pe copiii care mi se încurcă printre picioare. Cred că de asta m-au poreclit capucin. Dar aveţi răbdare, o să vă rup urechile!" (Daniil Harms)

capucin, -ă (‹ fr., it., germ.) s. m. și s. f. 1. Călugăr (călugăriță) din ordinul cerșetorilor Sfîntului Francisc, fundat de Matteo de Bascio (1526); numele provine de la capișonul pe care-l purtau. 2. Gen de maimuțe platirine din America de Sud, de talie mijlocie, cu coadă prehensilă și deget mare rudimentar. Unele specii sunt utilizate în cercetarea de laborator.

Carlo Frabetti - "Cartea iad"

"[...] cum nu există o cunoaştere mai sigură decât ignoranţa, nici siguranţă mai mare ca aceea a îndoielii, cărţile eretice nu sunt diferite de cele dogmatice. Dogma este erezie, la fel cum (şi din acelaşi motiv) proprietatea înseamnă furt. În consecinţă, aici se află toate cărţile care se proclamă deţinătoare ale adevărului, toate bibliile şi toate catehismele..." (Cercul al şaselea - al ereticilor)