Secretul shaormei

Primul an de facultate poate fi considerat la fel de bine primul an din viaţă. Intrarea la facultate e o reiterare a naşterii.

Nu ştii nimic, nu cunoşti pe nimeni. Atunci inveţi să mergi, înveţi că mama ta e administratoarea de la cămin care strigă după tine pe coridoare să îţi plăteşti chiria, iar tatăl tău e decanul facultăţii care te pune pe lista exmatriculaţilor dacă nu plăteşti taxa şcolară.

Înveţi că centrul universului e complexul, înveţi că studenţii şi gândacii din cămine au foarte multe în comun, înveţi că cea mai bună soluţie pentru examenele grele e băutura şi înveţi că nu America e ţara tuturor posibilităţilor ci complexul studenţesc.

Dar cel mai important, înveţi ce e aia o shaorma.

Am auzit de “Shaorma” când eram copil şi mi-am imaginat o creatură mitologică înconjurată de fum, vedeam în vis ochii roşii din spatele fumului, simţeam cum pământul se cutremură sub paşii creaturii.

Mă speria.

Mi-o imaginam cum apare de după gheretele complexului într-un nor de ceaţă şi răpeşte studenţii care ridică nivelul de inteligenţă al complexului. Era creatura responsabilă cu păstrarea echilibrului în complex.

Apărea de fiecare dată când te gândeai să mănânci o salată verde sănătoasă sau nişte chiftele de soia şi să devii vegetarian. Vedeai o umbră ce trecea prin faţa geamului de la cămin, chiar dacă erai la etajul 5, de fiecare dată când deschideai un curs ca să înveţi pentru un examen.

Nu ştiu pentru alţii ce era, dar pentru mine, copil fiind, asta era “Shaorma”.

Mitul se spulberă odată cu intrarea în studenţie. Prima ieşire la shaorma cu colegii de camera din cămin e ritul care marchează trecerea băieţelului obişnuit cu supa caldă a memei la o nouă etapă, un nou statut.

Băiatul mamei a devenit bărbat.

Din acel punct am simţit că am un cuvânt de spus pe lumea asta, că trecusem deja prin viaţă, că puteam să am o părere.

Dar simţeam totuşi că e ceva mai mult în legătură cu acest mit. Simţeam că “shaorma” ascunde ceva. De atunci am început să devin obsedat de secretul shaormei.

Am început să merg de două ori pe zi la shaormerie, să văd dacă shaormarii lucrează în schimburi. Nu înţelegeam cum puteau fi aceiaşi oameni şi dimineaţa la ora 8 şi seara la ora 22.

Mă trezeam dimineaţa la 7, stăteam afară şi notam fiecare mişcare, ştiam fiecare shaormar din complex, am devenit un observator atent. Nimic nu se întâmpla în shaormerii fără ştirea mea. Şi toţi erau acolo în fiecare zi, de dimineaţa până seara târziu. Şi eu eram cu ochii pe ei tot timpul. Aşteptam să greşească, să încurce maioneza cu sosul de usturoi, să lipsească unul dintre ei măcar o dată.

Nimic. Zece shaorme pe minut fără nicio greşeală.

Într-o seară am aşteptat până s-au închis shaormeriile şi l-am urmărit pe unul dintre shaormari.

Am păstrat distanţa. Totul părea normal. Nicio oprire până într-un bloc comunist de la periferia oraşului. Shaormarul a ajuns în faţa blocului şi, fără să se uite în jur bănuitor, a introdus codul la interfon şi a intrat. Am plecat şi eu.

Seara următoare am urmărit un alt shaormar. Alt traseu, din nou nicio oprire, dar aceeaşi destinaţie. Tastează codul la interfon şi intră. “O coincidenţă” mă gândeam eu. Stau în acelaşi bloc, nimic ieşit din comun.

Totuşi seara următoare am ales un alt shaormar şi l-am urmărit. Alt traseu, nicio oprire pe drum, aceeaşi destinaţie.

Deja nu mai părea a fi o coincidenţă, aşa că timp de o săptămână am facut acelaşi lucru; alegeam un în fiecare seară câte un shaormar şi îl urmăream. Fiecare a urmat un alt traseu, dar destinaţia era aceeaşi.

Trebuia să văd ce se întâmplă înăuntru, aşa că într-o seară m-am ascuns într-un tufiş din faţa blocului şi am aşteptat ca shaormarii să ajungă ca să pot să văd codul de la intrare (încercasem deja să mă angajez într-o shaormerie dar fără succes, aşa că nu aveam altă soluţie).

Prima seară a fost lipsită de succes. De unde eram nu am reuşit să văd ce tastează la intefon.

Seara următoare mi-am ales un loc mai bun şi am aşteptat, iar într-un final am reuşit să văd ce tastează şi am aflat codul.

Le ştiam deja programul, dar am mai stat de veghe câteva seri în apropierea blocului ca să fiu sigur.

După ce m-am asigurat că după ora două niciun shaormar nu mai intră în bloc şi, am observat că nu sunt excepţii de la această regulă, m-am hotărât să intr. Am aşteptat totuşi până spre ora patru ca să fiu sigur că înăuntru nu este nicio activitate, mi-am verificat bateriile de la lanternă şi am mers spre intrarea blocului.

Am tastat „shaorma” la interfon şi am intrat.

Mă aşteptam să intru într-o casă de scară tipică blocurilor comuniste, dar ceea ce am văzut a întrecut orice mi-aş fi putut imagina. Blocul comunist era doar o acoperire, o faţadă care ascunde lucruri cu mult mai interesante.

Interiorul blocului era ca o hală imensă plină cu dulapuri metalice organizate pe mai multe etaje, până în tavan, şi plină de scări şi pasarele. Era ca un oraş al viitorului, mă aşteptam să văd maşini zburătoare în orice moment.

Era linişte, nicio urmă de mişcare, aşa că am înaintat spre dulapuri ca să văd ce e înăuntru. M-am oprit în faţa unui dulap. Îmi era teamă de ce putea fi înăuntru.

Îl deschid şi încremenesc. Înăuntru era unul dintre shaormarii pe care i-am urmărit serile trecute. Închid speriat dulapul şi mă îndepărtez. Îmi fac curaj şi deschid alte câteva dulapuri. Alte feţe cunoscute, alţi shaormari. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Ce căutau oamenii aceştia în dulapuri?

Am presupus că şi în celelalte dulapuri aveam să găsesc acelaşi lucru, aşa că m-am îndepărtat de lângă dulapuri şi am început să caut răspunsuri în altă parte.

Am trecut de dulapuri şi am văzut un fel de maşinărie, braţe hidraulice şi o mulţime de roboţi industriali. De la distanţă părea că lucrează la ceva. M-am apropiat cu atenţie. Pe masa de lucru era ceva ce semăna cu un manechin. M-am apropiat şi mai mult şi am rămas stupefiat când am recunoscut faţa celui ce era întins pe masă. Era shaormarul care cu câteva seri înainte îmi servise o shaorma.

Din piept îi ieşeau o mulţime de cabluri, sub piele vedeam un schelet metalic, iar la un picior, roboţii industriali făceau reparaţii.

M-am uitat în stânga mea şi puţin mai departe am văzut un alt shaormar conectat la o baterie, iar lângă el, un altul dezasamblat.

M-am blocat. Nu mai ştiam unde sunt. Mai eram încă în România sau „shaorma” era o formulă de teleportare într-o altă dimensiune?

Refuzam să cred ca e real. Şi totuşi eram acolo, mă aflam în mijlocul lor.

Fără să îmi dau seama, timpul alerga, nu mai ştiam oricum dacă merge în acelaşi ritm. Nu mai eram sigur de nimic. După ce am văzut în seara asta nu ştiu ce fel de certitudini aş putea să mai am.

Eram complet năucit.

...un sunet ascuţit. Mă trezesc din delir. E ora 6:00 şi toate dulapurile se deschid.

Şoricelul şi labirintul

Caldura soarelui lovea cu putere odată cu primele raze de lumină. Curând umbra lăsată de înaltele ziduri se retrage, între ele rămânând un singur punct negru. Condamnatul deschide ochii şi se vede închis. În jurul său ziduri se înalţă pe pământul roşcat şi plin de praf. Nu se intreabă “care mi-e vina?” şi nu caută călăul cu privirea, simţindu-i prezenta în fiecare piatră din zidurile ce-l înconjoară.

Zaid se ridică, işi şterge praful de pe hainele rupte şi, desculţ, începe să păşească pe pământul fierbinte pe care vede scris “o singură ieşire”. Înaintează încet şi prudent de-a lungul zidului care lăsa o firava urmă întunecată, ce a mai ramas din umbra înaltului străjer al întemniţatului. Când, ajuns la capătul acestuia tot ce vede în jurul său sunt şi mai multe ziduri, Zaid inţelege sentinţa.

Absurda speranţă se naste totuşi în el şi Zaid incepe să înainteze printr-un labirint ale cărui ziduri refuză să îi ofere orice fel de  ajutor. Începe astfel alergarea solitară în interiorul zidurilor în căutarea singurei ieşiri. Curând, rânduri de urme de paşi lăsate în praf formează o reţea a pierzaniei. Întâi pământul gol, mai apoi un rând de urme, două, trei, cu fiecare dintre acestea disperarea surghiunitului creşte şi începe să îl cuprindă.   

Zaid înainta tot mai greu, picioarele îi sângerau, pielea sa neagră îi ardea iar buzele-i mari erau uscate. Dar mai puternică decât durerea fizică era căutarea disperată dovedită zadarnică, deznădejdea. Şi aceasta înainta ca furtuna deşertului măturând în calea ei toate certitudinile si speranţele.

Strigătele lovesc cerul, paşi disperaţi ridică praful roşu, oasele pumnilor se frâng lovind cu putere piatra zidurilor care rămân neclintite. Zaid caută sfârşitul. Era momentul când nu mai conta care va fi acesta, doar îl dorea. Îşi dorea ca acest labirint să aibă un minotaur căruia să i se arunce la picioare.

Dar acesta e un labirint al disperării, al deznădejdii, în care moartea e considerată un obiect prea preţios pentru a fi oferit condamnaţilor.

Zaid fu gata să îşi îmbratişeze sfârşitul când văzu în faţa lui o uşă. Cu mâinile zdrobite o deschide şi înaintează.

Intră într-o sală mare înconjurata de coloane zvelte ale căror capiteluri se pierdeau in umbră. Lumina patrundea inăuntru printr-o deschidere îngustă şi cădea deasupra unei fântâni cu apă cristalină şi rece. Însetat, Zaid, sări cu totul in fântână, lăsând să se scurgă în apa rece sangele de pe mâinile si picioarele sale.

După ce a băut s-a retras şi s-a odihnit sprijinit de baza unei coloane. Curând însă se ridică pentru a-şi continua drumul şi zări scris pe fântână:   “Eşti scriitorul sau eşti unealta cu care necunoscutul iţi aşterne pe hartie povestea? “

“Să fiu eu o unealtă?” era gândul cu care a părăsit fântâna îndreptandu-se spre capătul întunecat al încăperii. “Nu eu am hotărât paşii mei printre ziduri?” “Nu singur am găsit unica ieşire din labirint?”. Aceste gânduri avură darul de a-l tulbura profund.

Acest labirint se dovedea a fi nu doar unul al disperării şi deznădejdii ci şi al îndoielii. Rănile se închid, labirintul îşi are ieşirea, suferinţa işi are sfârşitul, dar adevăratul blestem al labirintului este acela de a semăna îndoiala în propria existenţă, în propriile acţiuni şi gesturi. E căutarea disperată din interiorul labirintului aplicată în viaţa condamnatului cu singura diferenţă că acest din urma labirint e fără ieşire.

Ezitant şi îngândurat, Zaid dă să plece mai departe când din umbră apare un bătrân în veşminte murdare mângâind cu blandeţe tigrul din dreapta sa. Bătrânul avea sprâncene stufoase care ascundeau o pereche de ochi intelepţi dar trişti, o barbă sură şi lungă, un turban vechi pe cap, iar în mana stanga un toiag.

-Cine eşti? îl intrebă Zaid pe bătrân.

Bătrânul îi ignoră întrebarea, îi deschise uşa care ducea afară din labirint şi spuse:

-Ca să pierzi pe alţii ai devenit călău, dar zidirea s-a intors împotriva ziditorului şi i-a fost osândă. Ai ridicat acest labirint dar eşti doar unealta din propria ta mănâ. Ieşi în cruntul labirint ce te aşteaptă şi află disperarea. 

Oppenheimer, considerat "părintele bombei atomice", despre efectele acesteia asupra lumii şi asupra lui însuşi

Oppenheimer... gânduri despre bomba atomică

Despre sistemul educaţional

http://www.contributors.ro/dezbatere/nimeni-nu-s-a-nascut-adult-despre-invatamantul-obligatoriu/

Divagații Ludice

Jocul este izolarea unui sistem și explorarea acestuia înspre înțelegerea sa cât mai detaliată. Jocul stă la baza înțelegerii lumii, așteptarea neașteptatului. Jocul este sistemul de simulare al minții.

Totul este joc.
Toată lumea se joacă, constant și uniform.
Jocul este unul singur, și include toate celelalte jocuri. Pe sistem venn-euler.

Creierul funcționează pe presupuneri nefondate (prostfondate).
Constructivism în gândire: orice presupunere are valoare de adevăr absolut într-un oarecare sistem de referință (Orice presupunere are un sistem al ei în care este adevărată). Din aceleași motive, orice presupunere este falsă la nivel absolut.

Jocul este cunoașterea, iar cu cât microjocurile se întrepătrund mai mult, cu atât ne apropiem mai mult de adevărul absolut- de a fi conștienți. Se creează un mediu în care presupunerile mai puțin adevărate dispar în favoarea celor mai adevărate, iar gradul de adevărăciune este direct proporțional cu dimensiunea sistemului în care presupunerea este adevărată.

Interviu cu Nichita Stanescu

Fragmentele despre compentitia dintre poeti, despre glorie, despre critici sunt fabuloase. Intervievatorul face pe desteptul, dar poate fi ignorat ;)

Interviu Nichita Stanescu, Partea I
Interviu Nichita Stanescu, Partea II
Interviu Nichita Stanescu, Partea III
Interviu Nichita Stanescu, Partea IV

escher şi edison

aici

şi aici

Asupra întrebării...

Ce se întâmplă atunci când o forţă de neoprit întâlneşte un zid de nemişcat?

Întrebarea asta a născut în mine curiozitatea de a afla răspunsul celui care a formulat-o, iar această curiozitate  a generat un soi de revelaţie în capul meu, pentru că deşi el spunea că nu ştie, eu eram convins că are un răspuns. De la această convingere am înţeles că răspunsul vine înaintea întrebării, ba mai mult, răspunsul generează întrebarea atunci când el devine insuficient, incomplet, posibil nevalid. Deci întrebarea pe care o formulezi cu propriul tău cap are deja un răspuns de care tu nu eşti pe deplin satisfăcut. În consecinţă pare că singurele întrebări care te pot arunca în necunoscut, întrebări la care tu să nu ai un răspuns dinainte ca ele să fie formulate, pot veni numai din exteriorul tău. De aici şi nevoia esenţială de dialog în vederea explorării.

Sigurul mod în care poţi face individual o cercetare eficientă, în care să cauţi, iar nu să cauţi să-ţi validezi răspunsurile pe care le ai deja, este să priveşti lumea cu ochi virginali, ca pentru întâia oară, fără niciun gând dinainte formulat despre ea, şi să o laşi pe ea să ţi se reveleze, să ţi se descopere, să ţi se facă cunoscută.

Şi acum ceva românesc

Un fel de esenţă a spiritului românesc, bidineaua.

Hopper

Ed.

huxley about fromm

"How have individuals been affected by the technological advances of recent years? Here is the answer to this question given by philosopher-psychiatrist, Dr Erich Fromm: 'Our contemporary Western society, in spite of its material, intellectual and political progress, is increasingly less conducive to mental health, and tends to undermine the inner security, happiness, reason and the capacity for love in the individual; it tends to turn him into an automaton who pays for his human failure with increasing mental sickness, and with despair hidden under a frantic drive for work and so-called pleasure.' Our 'increasing mental sickness' may find expression in neurotic symptoms. These symptoms are conspicuous and extremely distressing. But 'let us beware', says Dr Fromm, 'of defining mental hygiene as the prevention of symptoms. Symptoms as such are not our enemy, but our friend; where there are symptoms there is conflict, and conflict always indicates that the forces of life which strive for integration and happiness are still fighting.' The really hopeless victims of mental ilness are to be found among those people that appear to be most normal.'Many of them are normal because they are so well adjusted to our mode of existence, because their human voice has been silenced so early in their lives, that they do not even struggle or suffer to develop symptoms as the neurotic does.' They are normal not in what may be called the absolute sense of the word; they are normal only in relation to a profoundly abnormal society. Their perfect adjustment to that abnormal society is a measure of their mental sickness. These millions of abnormally normal people, living without fuss in a society to which, if they were fully human beings, they ought not to be adjusted, still cherish 'the illusion of individuality', but in fact they have been to a great extent de-individualized. Their conformity is developing into something like uniformity. But 'uniformity and freedom are incompatible. Uniformity and mental health are incompatible too... Man is not made to be an automaton, and if he becomes one, the basis for mental health is destroyed.' " Brave New World Revisited by Aldous Huxley

re-touché

nu e neapărat ce postez în genere, dar băieții au făcut frumos ce au făcut.

Dacii, adevăruri tulburătoare

Aruncaţi o privire; ca formă, e absolut execrabil, naratorul e de o penibilitate crasă, muzica e tâmpită... mă rog, înţelegeţi ideea. Dar ideea principală pe care o susţine şi argumentele prezentate de indivizii ce apar sunt cel puţin intrigante, iar majoritatea au şi sens logic. Faceţi un efort!

Hotel Chevalier [2007]

Un scurt-metraj de 13 minute de Wes Anderson, cu Jason Schwartzman şi Natalie Portman, care mie-mi place de mor. E un soi de prolog, "part 1" cum îl numeşte autorul, la "The Darjeeling Limited", primul film de Wes Anderson pe care eu l-am văzut şi care rămâne, alături de "Hotel Chevalier", preferatul meu de la acest domn. (Îl pun şi aici pentru cei ce nu citesc toate comentariile)

Kobu tori 1929

Animaţie japoneză aproximativ contemporană cu Swing You Sinners! Şi cu "M" al lui Fritz Lang; şi cu "Metropolis"; şi cu marea criză economică. A, dar astea nu cred că contează. Enjoy!

Swing you sinners!

O animaţie foarte haioasă din 1930, cu muzică bună şi accente suprarealiste (aşa zic unii, profesionişti; eu nu mă bag!). Savuraţi!

Dmitri Shostakovich - Symphony no. 7

Eu m-am bucurat foarte mult de ea; mi se pare că are o temă foarte veselă (începând de pe la minutul 7-8) şi, în acelaşi timp, viguroasă, de marş îndrăzneţ şi plin de vână. Sper să vă placă şi vouă.

ştiu că v-a fost dor .....

"din seria" aşa ceva nu prea trebuie ratat şi datorită faptului că ştiu că nu aveţi cum să nu ştiţi de Wes Anderson, dacă nu aţi aflat încă, el lansează un film nou :D

http://www.imdb.com/title/tt1748122/

mie îmi pare foarte promiţător, având în vedere ce a făcut în trecut şi pot să zic cîăam aşteptări

Din înţelepciunea orientală

"Un adolescent japonez s-a dus la un maestru în arte marţiale, mare specialist în mânuirea sabiei, şi l-a întrebat cât timp i-ar trebui pentru a învăţa acest meşteşug.
 - Zece ani, i-a răspuns maestrul.
 - Zece ani! Dar e prea mult! Mult prea mult! N-o să am niciodată răbdare să aştept atâta!
 - Atunci, douăzeci de ani, i-a spus maestrul."

"Pe vremea când Buddha îşi răspândea învăţătura, în nordul Indiei, intelectuali şi liberi cugetători veneau în număr mare să-l asculte şi să-i pună învăţătura în practică.
Printre discipoli erau şi unii mai grei de cap, lipsiţi de ceea ce se cheamă inteligenţă speculativă, incapabili de efort intelectual, însă dornici să cunoască trezirea. Unul dintre aceştia, pe nume Suddhipanthaka, se plângea că nu pricepe nimic din învăţătura maestrului. Buddha l-a sfătuit să măture cu grijă pe jos şi să cureţe sandalele. Iar omul a ajuns, în felul acesta, la trezirea mult râvnită."

Din ciclul "porniri pe care le avem cu toţii"

"Când văd un om îmi vine să-i trag una peste bot. Aşa-i de plăcut să le dai oamenilor peste bot!
Stau în camera mea şi nu fac nimic.
Iată, a venit cineva să mă viziteze şi bate la uşa mea.
Eu spun: "Intră". El intră şi zice: "Bună ziua! Ce bine că v-am găsit acasă!" Iar eu - trosc! peste bot, iar apoi îl lovesc şi cu cizma între picioare. Musafirul meu cade pe spate din pricina durerii teribile. Iar eu îl pocnesc cu tocul cizmei peste ochi! Pasămite, n-are rost să umbli fleaura când nu te-a chemat nimeni!
Se mai poate întâmpla şi altfel. Îi ofer musafirului o ceaşcă de ceai. Musafirul acceptă, se aşază la masă, bea ceai şi povesteşte ceva. Eu mă prefac că-l ascult cu mare interes, încuviinţez din cap, o ţin numai într-un "ah", fac ochii mari de mirare şi râd.
Musafirul, măgulit de atenţia mea, îşi dă drumul tot mai mult la gură.
Calm, eu îmi umplu ceaşca cu apă clocotită şi i-o arunc musafirului drept în bot.
Musafirul sare ca ars şi-şi duce mâna la faţă. Iar eu îi spun: "Nu mai am virtute. Cară-te!" Şi-i fac vânt musafirului." (Daniil Harms, "Mi se spune capucin", [Când văd un om îmi vine să-i trag una...])